Sufletul se află în Moldova

Mereu am spus asta. De ce? Aici, în sud, suntem mai pragmatici, mai axați pe rezultate, pe eficiență, pe parvenire…..În Moldova oamenii visează. Visează frumos. Să iubească, să-și facă o familie vegheați de Dumnezeu, să-și acordeze și să-și împlinească nevoile sufletului într-un cântec alături de celălalt. Neapărat alături de celălalt. Acum câțiva ani, pe când conduceam Asociația Consumatorilor de Media, organizam o dată pe săptămână “Ziua fără Televizor”, un eveniment gândit ca reacție la faptul că în acea perioadă oamenii petreceau mai mult de 4 ore pe zi în fața televizorului. Ca urmare, îi invitam să-l închidă și să petreacă 4 ore urmărind o piesă de teatru, poezie, folk live etc. Aceste  evenimente au avut atât de mult succes în București, încât am mers cu ele și în alte orașe. Printre care, Iași. Unde, ca de obicei, am pus afișe prin oraș, prin campusul studențesc, în care îi invitam pe cei care scriu poezie, cântă la chitară, să vină și să ne prezinte creațiile lor. La București, la astfel de evenimente veneau și urcau pe scenă câte 2-3 persoane cu chitări și poezii pe săptămână. La Iași, clubul Blackout unde se ținea evenimentul, s-a umplut până la refuz cu oameni care veniseră cu poeziile lor scrise pe coli de hărtie ținute ca niște comori la piept, cu chitare și melodii proprii, care simțeai că sunt mai importante chiar decât ființa lor (!!!!) A fost extrem de emoționant și de fascinant în același timp: atât de multă lume scria poezie, atât de multă lume cânta la chitară! Poezia și muzica erau un modus vivendi la Iași. Plutea în aer romantismul, dragostea de poezie, apetența pentru momente culturale. La București aruncam arcanul și prindeam câțiva care scriau poezie și veneau să o citească. La Iași, după o primă strigare, s-a umplut clubul de oameni și erau atât de faini: îi vedeam că-și extrag fericirea existenței din poezie, că asta respiră, veniseră să ne comunice cele mai importante lucruri din viețile lor: poeziile și cântecele lor la chitară. Am fost foarte impresionat… Și mi-am dat seama: Iașiul are suflet, foarte mult suflet. M-am întors la București și nu am putut să uit noaptea care nu se mai termina în emoția recitărilor, a încă unui cântec rupt din suflet, încă unul….M-am întors în București și mi s-a părut un oraș înfricoșător de rece, unde primul gând este pentru ziua de mâine, grija stomacului, parvenirea, dorința continuă de parvenire și, undeva la final, sentimentele, dacă mai este loc de ele, familia, târziu cât mai târziu și nu când va da Domnul, ci după ce se vor cumpăra casa, mașinile etc etc.

Și m-a mai rănit ceva: văzusem la Iași teiul lui Eminescu prins în chingi de metal ca să nu se destrame, ca un bolnav pe patul de operație menținut în viață prin lungi tuburi legate la aparate și m-am întrebat: de ce nu-i dați drumul? Eliberați-l, i-a sosit vremea să moară, i-a bătut ceasul, lăsați-l să moară liniștit!! După ce am plecat de la Iași, am înțeles și-mi venea sa mă întorc și să le strig: nu-l lăsați să moară, nu-l lăsați, strângeți-l în brațe cum puteți, păziți-l cu iubirea voastră pentru că noi pur și simplu asta am făcut, l-am lăsat să moară, l-am pierdut. Nu-l lăsați și voi. Iar eu, de aici de la București, voi ști mereu că sufletul României există undeva, că cineva nu l-a abandonat, că e bine păzit și într-o zi voi putea să vin și eu acolo, să-mi ridic și să-mi hrănesc sufletul, de la acest suflet mare ținut în brațe, nelăsat sâ moară de niște idealiști, care mai văd încă reușita în viață printr-o familie și împlinirea în dragoste. Nu prin bani, prin suflet. Vreți să vă povestesc exact întâmplarea care m-a făcut să văd asta? Haideți să v-o povestesc: atunci, în noaptea aceea în club, toate persoanele prezente erau fericite pentru că sărbătoreau o altă persoană, despre care eu nu aveam habar nimic și mare parte nu știau nici ei nimic, până în acel moment. Știți cine era acea persoană? O fată, care plecase undeva departe, lângă Cercul Polar, ca să se căsătorească cu un marinar de pe un submarin rusesc. Și să trăiască acolo, toată viața ei, la acea bază militară de la capătul lumii reci, lângă iubitul ei, marinar pe submarin. De ce erau toți fericiți? Pentru că trimisese poze. De la nunta ei. Într-o rochie de mireasă superbă, alături de un tânăr roșu la față. Fericit. Fericiți. Și toți din club au fost atât de fericiți pentru fericirea ei!! Ca și cum și-ar fi împlinit cel mai mare, cel mai important lucru în viață!!! Adică? Își găsise fericirea! Era fericită! Unde? La o bază aproape de Cercul Polar. Unde nu există mall-uri. Nu este America. Nu există  mașină. Probabil nici prea mulți vecini. Dar era cu iubirea ei. Și asta e tot ce conta. Iar în jurul meu, în acea noapte, toată lumea în jurul meu era fericită pentru fericirea ei, daaaa, și-a îndeplinit visul, a găsit iubirea, iuhuuu! Iar eu, un bucureștean amărât și scurt la suflet, cugetam: cum poate fi fericită aproape de Cercul Polar, în frig, pustietate, Rusia etc? Dragii mei. De aceea avem nevoie de Moldova. Pentru că nu avem suficient suflet. Nu avem suficientă inimă. Dar Moldova este mereu alături de noi, generoasă, ca să ne dea oricând și suflet și inimă. Atât cât cerem, atât cât avem nevoie. Mulțumim, draga noastră Moldova.

Nu ești săracă. Sărac eram eu atunci când nu înțelegeam cum de poți fi fericit la Cercul Polar, alături de un marinar rus. Moldova e bogată. Mai bogată de noi toți. Și ne va da mereu din bogăția ei. Mulțumim și, în fața ta, Moldova, eu mă înclin. Nu în fața regelui, nu în fața investitorilor cu bani, ci în fața oamenilor cu suflet, drag de familie și credință în Dumnezeu.

Scris astăzi, 15 ianuarie, de la București.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *