Da, sunt și am scris acest articol ca o mărturisire. Și voi mai scrie aici, în acest paragraf câteva cuvinte, cu un singur scop:
să se vadă când apare linkul și să credeți că e real. Să credeți că chiar sunt homosexual.
Și acum analiza:
Dacă ați dat clic pe link pentru că v-a atras titlul, trebuie să vă dați seama de un lucru: că a fi homosexual în România este o știre. Ceea ce arată cât de departe suntem de normalitate, cât de închisă este societatea românească, care este reacția la alteritate, la străin, la nou, până la urmă.
Dar este de reținut: cât de departe de normalitate. Cât de greu îi este unei persoane care nu este heterosexuală să ducă o viață normală într-o societate democratică, care face parte din UE.
Nici dacă aș fi scris că lucrez pentru un serviciu secret nu aș fi atras atât de mult atenția (poate asta este normalitatea în România)
Nu sunt homosexual, deși aș fi fost mândru să fiu. În Franța, a fi homosexual este un statut foarte bun, pentru că se consideră că bărbații homosexuali au aptitudini artistice, adică dacă ești homosexual, poate ai fi un pictor de succes sau un poet sau sau sau.
Cred că nu societatea românească este extrem de bolnavă și extrem de îmbătrânită. Cognitiv, mental, în stereotipuri de pe vremea când șoselele nu erau asfaltate. O societate îmbătrânită. De aceea, foarte tristă. De aceea oamenii nu prea zâmbesc în România, de aceea străzile nu prea sunt vopsite în culori vesele. Asta ar face un homosexual primar 🙂
De aceea viața e tristă. Pentru că suntem intoleranți, pentru că spunem nu, pentru că vrem în continuare să trăim, așa cum trăiam în sat. Și asta e România, un imens sat.
Din care putem să ieșim. Putem să asfaltăm mințile, să colorăm străzile și să zâmbim. Vom face asta când vom învăța să zâmbim, să acceptăm, să tolerăm.
Ca să nu mai fim o gașcă de moșnegi triști. Și babe bârfitoare. Triste și ele.
Sper că acest articol a fost un semnal de alarmă.
Au bon entendeur, salut 🙂
