De obicei nu scriu despre astfel de subiecte, dar acum o fac. Veți vedea de ce, la final. Așadar, în față la Cora Lujerului stă seara o bătrânică și cântă din tot sufletul la o muzicuță. Cântă, așa, voioasă, optimistă, în frig. La un moment dat avea și mică pancartă pe care scria ceva de genul: muzica bucură sufletul sau așa ceva. M-a impresionat cum cântă așa în frig, cu o bucurie și o energie pe care noi nu le avem nici la căldură, când ni se întâmplă ceva bun.

Acum ceva vreme, când am ajuns în dreptul ei, nu aveam bani schimbați, aveam o hârtie de 1 milion. Deci am trecut pe lângă ea, fără să-i dau nimic, cu gândul că schimb la Cora. Și am ținut cu dinții de bani, de restul de 10 lei, l-am păstrat grijuliu, ca să i-l dau. Și când i l-am dat, a sărit în picioare zâmbind un pic ciudat, m-am și speriat, că eu eram cu două plase în mână, nu mă așteptam la mișcări de anvergură pe trotuar ca urmare a gestului meu, deci a sărit așa spre mine și m-a întrebat cu o voce foarte răgușită, aproape țipând: în ce an suntem? Iar eu, un om mereu binevoitor, gata oricând să sar în ajutor, am zis zâmbind: 2020 și m-am gândit că dacă mai vine spre mine o să pic sub troleibuz. Și ea a strigat: greșit! Suntem în anul 20, 20, Anul Oglindă, în care primești în oglindă, exact ceea ce ești. Și mi-a zâmbit. Și și-a reluat locul și a continuat să cânte din muzicuță. Iar eu am mers mai departe, gândindu-mă: ce trufaș am fost când i-am spus în ce an suntem și ce cadou frumos mi-a făcut că mi-a zis că 2020 este Anul Oglindă, în care vei primi ceea ce ești. Am mers așa spre casă gânditor și totodată fericit, că am primit un cadou așa frumos, pe care nici nu știu dacă-l meritam. Și m-am mai gândit că ea, cântând acolo la muzicuță în frig, fără să-i pese de nimic, nici de frig, nici de milioanele de problemele pe care le avea cu siguranță, concentrându-se asupra muzicii și fiind mereu optimistă, se înalță spiritual mai mult decât mulți dintre noi, care ne petrecem zilele furați de gânduri, tramvaie, mașini, apeluri și alte lucruri care ne fură zâmbetele. O perioadă nu am mai văzut-o. Astă-seară era iar acolo, cântând cu foc din muzicuță. Iar aveam două hârtii de 1 milion în buzunar (așa sunt Fecioarele și dacă ies să ia un covrig, se înarmează cu bani, de parcă pe drum s-ar putea declanșa foametea și setea, nu se știe după ce colț pândește calamitatea mondială), deci când am văzut-o, iar am zis, nu se poate, iar nu am schimbat, stai așa că mă întorc după ce schimb la Cora. Și ea s-a uitat la mine pe sub broboadă și eu am vrut să zic fizic: mă întorc, mă întorc, puțintică răbdare, imediat mă întorc, după ce schimb banii. 20, 20, ce lucru frumos mi-a spus. Și în Cora m-am izbit vizual de un raft mare cu flori și i-am luat un ghiveci mititel, dar cu boboci (nu am avut acest gând de la început, dar a apărut pe parcurs când am văzut ghiveciul), mi-am pus banii într-un buzunar separat, ca să-i scot ușor, cu mâinile ocupate cu plase, am ținut ghiveciul într-o mână într-un echilibru precar și am ieșit din Cora.

Plecase. Nu-i nimic, mă voi întoarce mâine (florile sunt boboci deci rezistă). Nu știu ce voi câștiga eu în 20, 20 anul-oglindă, dar ea m-a câștigat pe mine. Și voi avea grijă de ea. De aceea am scris acest articol. Eu nu am reușit să o ajut în seara asta, deci trebuie să multiplic ajutorul. Dacă cumva ajungeți la Cora Lujerului, seara și vedeți la intrare, pe trotuarul rece, o bătrânică care cântă cu voioșie la muzicuță, ajutați-o cu orice, cu o vorbă bună, cu un zâmbet. Și dacă sare în picioare și vă întreabă în ce an suntem, prefaceți-vă că nu știți. Ca să aibă bucuria să vă spună.