M-am întors la scris

Știți de ce? Pentru comentariile pe care le-am primit aici.

M-am întors. Cumva, poate a fost doar o pauza, doar o pauza de orologiu, până când bate ora. Când trebuie să continui să scrii 🙂

Dragii mei cititori,

Zâmbesc 🙂

Uneori,  drumul spre vârf este presărat cu luminișuri ispititoare, cu locuri în care ai vrea să te odihnești și să nu mai mergi mai departe.

Trebuie să mergi mai departe. Să faci din tine cel mai de neînlocuit dintre oameni, cuvinte ale lui Constantin Noica care m-au urmărit toată viața, să faci tot ce e mai bun din tine, cu tot ce ți-a fost dat. Dragi cititori. Refugiile nu sunt case. Opririle sunt pentru un sandviș și o gură de apă. Apoi drumul este mai departe 🙂 Mai departe, mai departe. Spre zâmbet, spre bunătate, spre blândețe. Cu haine smulse din țepi. Smulse, nu lăsate acolo 🙂 Cu un pas înaintea celuilalt, care devine un mers. Devine un mers. Nu un pas azi, un pas mâine. Un mers. Pași ritmici. Uneori cu capul în piept, uneori cu privirea înainte. Uneori cu îndârjire.

Să vă povestesc ceva: lângă Nisa se află un loc minunat, Cap Ferrat. O peninsulă care merge în mare, departe, un loc de basm, unde au vile Bill Gates, Brad Pitt etc.

Un lucru minunat este să mergi pe malurile acestei peninsule, să faci turul ei, pe poteci întortocheate, care-ti taie răsuflarea, prin peisaje superbe deasupra mării, prăpăstii și urcușuri care par fără sfărși,  pentru a te lăsa, ca un cadou neprețuit, într-un golf cu o plajă de vis. Este bucuria mea să fac drumul, pe marginea peninsulei, pe malul mării, când predau la Nisa. Acum un an, când am pornit la drum, se anunța la meteo o furtună cumplită. Atât de cumplită, încât nici nu ai voie să mergi pe malul mării. Valurile mării sunt nemiloase și, combinate cu ploaia și vântul de gradul 9 și 10, îți pot lua viața. Sunt nenumărate panouri care te avertizează. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Eram la începutul traseului care înconjoară peninsula, pe malul mării. M-am uitat pe telefon la meteo. La ora 18 începea furtuna. Era 18 fără 5. Începuse să plouă mărunt. Milionarii care făceau jogging treceau grăbiți pe lângă mine, ca să ajungă la adăpost. A început să plouă din ce în ce mai tare. Nori negri, negri, vânt care te înfiora și te întorcea din drum. M-am întors din drum spre interiorul peninsulei, spre stația de autobuz. Și eu. Apoi am zis: eu simt că trebuie să merg înainte. Pe malul mării, pe malul peninsulei. Eu așa simt. Am încredere că așa trebuie să fac. Și am pornit, spre mal. Ploua din ce în ce mai tare, nu mai era niciun adăpost, dar eu mergeam înainte. Era un drum printre stânci. Mâ găndeam, era un drum de o ora și 45, voi merge înainte,  trebuie să merg înainte. Toată lumea mergea înapoi. Ploaia se întețea și vântul la fel, norii deveneau din ce în ce mai negri….Am continuat să merg. Deși de multe ori mă gândeam că aș putea să fug înapoi, la adăpost. Începuse furtuna de gradul 9 anunțată la meteo. Și știți ce, dragii mei cititori? Am mers, pe malul mării printre stânci. Și norii s-au spart și a apărut lumină. Apoi a apărut soare. Și, știți ce, dragii mei cititori? Coasta peninsulei, mai exact drumul care șerpuiește  pe lângă mare, prin prăpastii și golfuri periculoase a fost inundat de soare. A fost incredibil. Drumul a început să fie scăldat în soare, hainele de pe mine s-au uscat și la finalul drumului am ajuns pe una dintre cele mai frumoase plaje de pe Coasta de Azur, unde uimit, încântat și binecuvântat de soare, m-am dezbrăcat de haine și am făcut plajă, desi era 8 seara. Ajunsesem în cealalaltă parte a peninsulei, iar furtuna anunțată agresiv la meteo, se retrăsese. Și am mai remarcat ceva: atunci când fugisem spre stația de autobuz, fugărit de ploaie și vânt, furtuna câștigase în putere. Când am înfruntat-o, s-a retras, a ieșit soarele și am ajuns la final la plaja de vis. Știți ceva? Pe măsură ce avansam, ploaia devenea mai puternică, la fel și vântul, la fel și valurile. Apoi, deodată, spărtură în nori, o rază de soare, apoi soare biruitor, nori fugăriți, soarele stăpân peste cer, senin minunat liniștit, valuri liniștite, plajă, una dintre cele mai frumoase plaje de pe Coasta de Azur. Eu, trântit pe nisip, întelegând, mulțumind. După drumul prin prăpăstii și cărări la buza valurilor care, conform meteo, ar fi trebuit să mă înece. Dar fusese scăldat în soare, după primul moment de ploaie si furtună. Și, pentru că am înțeles atunci, vă spun și vouă.  Nimic nu este întâmplător 🙂

A fost un moment binecuvântat. Oprirea ploii. Spargerea norilor. Soarele care m-a întovărășit. Plaja, la final, cu cer senin, una dintre cel mai frumoase plaje. Pentru că am crezut. Am crezut că voi ajunge la capăt. Am crezut in soare.

Dragii mei. Poate că nu trebuie să ne oprim când plouă. Când ni se spune că valurile ne vor îneca. Poate că daca mergem cu gând bun și credință în soare, dincolo de ploaie e altceva. Ceva ce n-aș fi aflat niciodată dacă aș fi continuat să alerg înapoi, spre stația de autobuz. Securizantă.

Ție de ce ți-e frică? Nu știi că și atunci când este în spatele norilor, și atunci când plouă și e vânt, soarele este prezent, este cu tine? Dacă nu știi, acest text ar trebui să-ți aducă aminte. Să mergi mereu spre el. Spre soare. Și va ieși, va sparge norii 🙂

 

Cu drag, Horea

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *