Nu am vrut să scriu acest articol

M-am gândit: de ce să-l scriu? Mai bine stau deoparte și mă uit la spectacol, așa cum face toată lumea. Apoi am zis: trebuie să-l scriu. Pentru că sunt cetâțean al României și am o datorie față de această țară. Iar datoria înseamnă să te implici, nu să stai deoparte.

Așadar, ce am observat: în acest moment, în România, în spațiul public, emoțiile sunt duse la paroxism. Nu s-au difuzat numai stenogramele cu discuțiile Alexandrei la 112, s-au difuzat și înregistrările audio. De ce? Ca să se creeze o emoție cât mai mare. De ce? Și cine are de câștigat din asta?

  1. Jurnaliștii. Au o audiență nesperată la sfârșit de iulie, o perioadă moartă în care nu există subiecte. Acum au un subiect pentru știri, talk-show-uri, toate tipurile de produse tv. Să nu uităm că ei transformă emoția noastră, adică audiența, în puncte de rating, adică în bani. Interesul lor este să țină orice scandal cât mai sus posibil, cât mai mult timp.. Ca să țină oamenii în fața televizoarelor. Îmi aduc aminte, lucram la Realitatea TV, cu director Ion Cristoiu. Și el tot anunța începutul războiului din Irak. Cum se mișcau un pic trupele americane pe lângă granița irakiană, cum anunța imediat Cristoiu: a început războiul! Aducea analiști, punea decoruri cu război etc! Apoi zicea: eh, nu a început. Pe urmă, iar: a început războiul! A făcut asta de atâtea ori, încât președintele de atunci al României a ieșit în conferință de presă și a spus: există o televiziune în România care a început războiul. Nu e niciun război. De ce făcea Cristoiu asta? Îl citez: trebuie să sperii oamenii ca să stea lipiți de micul ecran. Să vadă ce se întâmplă. Trebuie să-i sperii. Să simtă fiecare dintre ei teama. Asta se întâmplă acum. Fiecare fată se simte o potențialâ Alexandra. Pe Facebook circulă un banner: Alexandra puteam fi eu. Nimic mai fals. Dacă locuiești în București, este mai greu să fii Alexandra. Să lămurim un lucru simplu: cazul s-a întâmplat la Caracal. La Caracal există o antenă mică, după cum spunea Băsescu zilele trecute, cu rază mică de acțiune. La București există antene mari, multiple. La București, într-un caz similar,  o fată de 14 ani a fost depistată în 20 de minute. Și salvată. Dar asta nu se spune la știri, că s-ar diminua teama. Din păcate, prăpastia dintre calitatea vieții din București și orașele mari versus orașele mici, este uriașă. Ce se întâmplă la Caracal dacă ai apendicită? Cam același lucru. Poate mori. Dar peritonită? Mori sigur. Nu există profesioniști ca în orașele mari, orașele mici românești au rămas undeva în anii 90, într-un praf și într-un stadiu de modernizare mort.  La Mangalia mi-am rupt mâna într-un mod care cerea operație și doctorul a zis: o putem face aici, dar de obicei lumea pleacă să o facă la București (operația). De ce ? Am aflat răspunsul de la un băiat care se operase de 4 ori la mână în Mangalia. De 4 ori greșit și rămăsese cu ea înțepenită. Pe viață. Pentru că îi pierise cheful de operații. De el cui îi pasă? E o victimă a orașului mic. Polițistul nu știa să folosească sistemul de localizare al STS. Da, la Caracal. Nu este peste tot la fel. La Caracal există o rețea de trafic de persoane. Nu există peste tot. Nu asta e România. Nu asta e viața în București. Tu nu trăiești in Caracal. Dar ție trebuie să-ți fie frică. Trebuie să asculți vocea Alexandrei și să simți că poți păți și tu ca ea.  De ce? Ca să te emoționezi, să te sperii groaznic. De ce? Simplu: pentru că în această stare nu mai raționezi. Și iei orice soluție ți se propune. Orice soluție ți se propune. 
  2. Cine propun soluții? Politicienii. Ei abia așteaptă să crească nesperat emoția în acest caz, ca să-l folosească în propriile scopuri. Au văzut că a mers bine (pentru scopurile lor) Colectiv, vor să ridice această dramă la nivel de Colectiv. De ce? Ca să facă schimbări în instituții (așa cum s-a văzut deja, înlocuiesc oameni incompetenți cu alți oameni la fel de incompetenți – unii cedează psihic și se aruncă pe ușă singuri, ca ministrul de Interne), ca să ajungă la guvernare mai repede, ca să-și satisfacă propriile interese. Cine finanțează televiziunile de știri? Am uitat că ele servesc interese politice? Am uitat. De ce? Pentru că ne e teamă. 🙂 Da, hai să radem tot și să o luăm de la capăt. Hai să radem tot. Am văzut o știre că acel nemernic (și e un cuvânt prea fin) reclamă că a fost bătut, că are coaste rupte etc. Cum a reacționat lumea? Foarte bine, să fie ars de viu! Da, să fie ars de viu, hai să ne întoarcem în junglă, să facem dreptate singuri și apoi? La început va fi un sentiment de ușurare: uite, am ras tot și am făcut dreptate. Apoi ne vom uita unii la alții și vom spune: unde e statul? Unde e poliția? Cine ne mai apără? Sau mă mănâncă vecinul din junglă?
  3. Și aici ajungem la a treia categorie de persoane care se bucură. Dacă acum secuii cer autonomie și o pun în practică, cine se opune? Dacă cer independență? Cine se opune? Noi nu, că suntem prea ocupați să ne măcelărim între noi. Rusia, în acest moment, ocupă Republica Moldova. Președintele Dodon pune mâna, una câte una, pe toate instituțiile statului. Cine se poate opune? România? Nu, noi suntem prea ocupați să ne măcelărim între noi, cu ochii in televizor.

Ce cred eu. Că nu trebuie să uităm ce mult valorăm. Noi, ca persoane (acum când ni se arată că putem fi violați etc, de fapt ni se spune că nu valorăm nimic, că suntem o turmă de oi, care are nevoie de ciobani). Și ca să valorăm măcar puțin, trebuie să ne păstrăm rațiunea. Da, s-a întâmplat un lucru abominabil. Ce de făcut? Cu siguranță nu ce ni se spune la televizor!! Nu ce scriu influențatorii!! Am văzut recent că ridicau în slăvi STB, pe bani de la Primărie, fără să anunțe că sunt plătiți pentru asta. Trebuie să rămânem calmi. Să nu intrăm în toate capcanele care ni se întind acum. Să nu intrăm în frică. Să vedem rațional ce ni se propune. Să decidem ce vrem noi! Nu ce ne spun alții. Cei care creează frica, la tv și în rețelele sociale, devin ciobanii turmei. Eu nu vreau sa fiu mânat de ciobani 🙂

Ce am înțeles eu din tot ce s-a întâmplat?

Că trebuie gândit un plan amplu de echilibrare a calității serviciilor dintre București, orașele mari și orașele mici. Trebuie să am parte de aceleași servicii  (poliție, sănătate, educație etc) și la București și la Caracal și la Dobrosloveni. În Franța, satele par orașe. Au restaurante, canalizare, de aceea lumea preferă să locuiască la sat. Și să facă naveta la oraș. România are nevoie de o echilibrare a calității serviciilor. Orașele mici au fost lăsate de izbeliște și ne dăm seama când un individ nătâng  sună la 112 ca să întrebe cum se apasă pe un buton.

Trebuie regândit din temelii modul în care se face asistența psihologică în România. În alte state este ca spălatul pe dinți. La noi este ca scosul unui dinte. La Universitatea în care predau, la Nisa, după atentatele de la Charlie Hebdo, în curtea universității au fost aduși 5 psihologi, care invitau studenții să vină să stea de vorbă, pentru a nu rămâne cu traume dupa ce văzuseră atâtea știri despre atentate la televizor. La noi traumele sunt ignorate (sau chiar încurajate, cum se întâmplă acum) și apoi ne mirăm că indivizi, ca acel nemernic, trec la fapte abominabile. Să nu uităm câ România este singura țară europeană unde a avut succes Jurnalul de la ora 17 de la Protv (când au încercat să facă același lucru în Cehia, oamenii au ieșit în stradă să protesteze). Cu ce se alimenta jurnalul de știri de la ora 17, de la Protv? Cu crime, violuri, tâlhării. Venite de unde? De la corespondenții din țară, adică din orașe și sate mici. Și avea cea mai mare audiență. Românii se uitau cu nesaț la crime și violuri. Și acum, dacă vă uitați la jurnalele tv, crimele, violurile, tâlhăriile sunt, de obicei, produsul corespondenților. Adică ai jurnaliștilor din localități mici. Iar românii s-au uitat ani de zile la modul abominabil în care colcăie infracțiuni în satele românești, unde cutare violează, cutare dă cu sapa în cap, fără să facă nimic. E un cancer vechi al societății noastre. Ar trebui să ne dea de gândit. Ar trebui detașați cei mai buni polițiști în zonele fierbinți, ar trebui gândit un sistem educațional, ar trebui ca cei de la București să se gândească că nu numai Bucureștiul e România, nu numai Clujul e Ardealul (etc), nu numai în aceste orașe trebuie concentrate eforturile de civilizare și modernizare. În Franța oamenii locuiesc la sat. Preferă asta. Abia atunci când satele vor deveni locuri frumoase pentru a locui intelectuali etc, abia atunci Știrile de la ora 17 vor da faliment (apropo, mai există?)

Alexandra a murit în condiții oribile. Eu am plâns. Am citit stenogramele și am plâns. Era o persoană minunată, care vorbea cu ”domnul” când se referea la răpitorul ei. Ruptă și ucisă cu brutalitate. Și de un individ prea bădăran ca să ocupe postul de polițist (a contribuit din plin). A fost dat afară. Trebuie să mai plece mulți oameni. Așa cum Serbia a avut o lege cu numele unei fete care a avut aceeași soartă, România trebuie să aibă legi Alexandra. Cu demnitate. Cu respect. Cu capul plecat. Cu capul plecat, din respect pentru Alexandra. Nu cu urechea lipită de gaura cheii ca s-o auzim cum plângea la telefon. Alexandra nu ar fi vrut asta. Iar dacă noi facem așa ceva, suntem toți Caracal. Acel Caracal pe care nu ni-l dorim. Trebuie să o respectăm, să plecăm capul, dar să fim îndârjiți. Să nu lăsăm pe nimeni să ne cutremure, să ne orbească prin emoții. Emoțiile vin și trec. Trebuie să vedem clar, chiar dacă avem ochii împăienjeniți. Și să construim România frumoasă. E țara noastră. E frumoasă. Iar cu Alexandra în minte, cu mintea limpede, o s-o facem mai frumoasă. Eu am să fac asta. Spun din perspectiva unui om care și-a pierdut tatăl, la 4 luni și am făcut tot ce am putut în viața asta, ca el să fie mândru, de acolo unde e. Spun din perspectiva unui om care a ales România, în loc să se stabilească în Franța. Avem o datorie față de Alexandra. Să facem ceea ce și-ar fi dorit. Ea și-a păstrat calmul în fața răpitorului. Să facem și noi la fel. Să-i privim în ochi pe cei care vor să ne răpească lucruri de preț, prin inocularea fricii și să facem o țară mai bună pentru Alexandra. Eu așa voi face. Pe tata îl chema Alexandru.

Iar dacă, spre deosebire de tata, Alexandra mai trăiește, va fi găsită, nu e niciun dubiu. În lumea asta sunt oameni buni, care se vor ocupa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *