Despre oameni, rețele și emoții

În rețelele sociale, cea mai folosită și eficientă emoție este teama (cercetare in primul Manual de Jurnalism Online). Și în viața reală, din România, la fel.

Lipsa de implicare, de grijă, a statului față de cetățeni, generează insecuritate. Dacă merg la spital, nu va avea grijă statul de mine, trebuie să mă descurc singur. Dacă votez pe cineva, nu mă reprezintă, trebuie să-mi fac dreptate singur. Abia ieșiți dintr-un regim care-și oprima cetățenii, românii caută acum securitate. Care se traduce prin următoarele acțiuni: să am casă. Ca să am securitate. Să am soț/soție. Ca să fiu la casa mea, corolar și să am un sprijin. Mâncare. Multă mâncare. Dacă mănânci mult ești în siguranță, ai ce mânca. În perioadele de restriște lipsește mâncarea. Deci mesele copioase, pline de lipide, sunt securizante. La fel cărucioarele pline cu mâncare, de Paște, Crăciun etc. O mare pare din mâncare se aruncă după Sărbători. Nimeni nu poate să dovedească tonele de sarmale și purceii cât mistreții din frigider. Pentru că rolul mâncarii este simbolic. Generează siguranță. Apocalipsa nu e mâine. Am ce pune pe masă. Și mașinile, pe lângă indicatorul de statut, au acest rol, de a oferi siguranță. Mă urc într-un 4X4 mare, o căruță uriașă și mă simt în siguranță, deasupra tuturor. Am auzit aceste cuvinte stupefiante, în vestiarul unei săli de fitness: Mi-am luat ML. Dacă mă lovește unul, moare el, nu eu. Nu eu, securizat în turnul de fildeș al mașinii. Din care cobor. Așa cum cobor din casă. Mașina este a doua casă. Apropo, ați văzut noua modă (care este deja destul de veche), de a merge cu mașina pe platoul din fața Palatului Parlamentului, de a ieși din mașină, de a pune scăunel pliant lângă mașină și a sta la povești cu prietenii? Lângă mașină. Apoi, fuga în mașină, care e un fel de casă. Și la picnic, mașinile se parchează lângă grătar, să nu te afli departe de mașină, să poți să fugi în ea, la nevoie. Mașina e lângă tine. Îți oferă securitate. Te poți adăposti temporar în cazul unui atac atomic. Și nici nu mai trebuie să cari cârnații.

Cum se manifestă teama în relațiile interumane? În primul rând, prin pândă. Oamenii se pândesc între ei. Cine e ăsta și ce vrea el? Sigur vrea ceva rău, acesta e primul lucru care trebuie verificat. Ce vrea rău? M-a întrebat Teama, scuze, trebuie să te întreb și eu. Pașaport ai? Bun. Al doilea lucru, după pândă: recursul la imaginar. Scuze, tocmai am văzut Game of Thrones. Ce se va întâmpla în următoarea perioadă? Și aici fiecare pune ceea ce a depozitat în subconștient în urma consumului media, digitală sau nu: te vei face vârcolac, mă vei înșela, vei vorbi cu mama (pentru cei care se uită la emisiunea nu-știu-cum-cu-mame), vei fugi cu mama, vei fi mama mea :)))))) Scuze, m-am lăsat dus de variațiile pe temă. Faptul că petrecem o mare, foarte mare parte a vieții în virtual, unde construim și teatralizăm, ne face să construim și să teatralizăm și în viața reală. Ai dat din mâini ca un dragon din serial. Ai putea fi un dragon? Nu. Dar dragonii nu erau buni, deci nici tu. Exagerez. Dar tindem să construim foarte mult. În imaginar. Iar aceste construcții le atașam experiențelor din viața reală. A cărei graniță cu lumea imaginară tinde să se estompeze. Sar din rețea în viața reală, din viața reală în rețea, din rețea în serial, cu o scurtă oprire la frigider. Cine sunt? Unde este experiența de învățare? Care sunt modelele? Un răspuns greu de oferit cu precizie. Dar un lucru este cert: imersiunea în telefoanele mobile arată că viața reală începe să fie din ce în ce mai plicticoasă. Deci modelele nu sunt de acolo. Realitatea este subiectul criticilor, al bășcăliei, devine o realitate de rang inferior. Deci modelele vor fi din realitatea de rang superior. Imaginară. Și, firesc, vom încerca să o transgresăm, să o tragem după noi, în realitatea reală. Dacă frica este cea mai importantă emoție în rețelele sociale, care va fi cea mai importantă emoție în viața reală?

Cât din viața pe care o trăim mai este reală, dacă transgresăm în real modele din imaginar? Ești ceea ce trăiești. Ești ceea ce te face fericit. Te face fericit plaja sau fotografia cu tine la plajă (plus like-urile/comentariile care urmează)? Dacă răspunsul este amândouă, înseamnă că realitatea virtuală ocupă o mare pare din viața ta. Din realitatea ta. Și a mea. Și a tuturor. Voi acum mă citiți în realitatea virtuală. Aveți despre mine o imagine. Nu ne-am întâlnit. Încă 🙂 Dacă ați observat, în discuțiile despre Carta Etică a Rețelelor Sociale am făcut eforturi pentru a privilegia întâlnirile directe. Am mers prin țară, pe banii mei, pentru a întâlni oameni față în față. Puteam să fac un video și să-l pun pe Youtube. Dar nimic nu înlocuiește întâlnirile față în față. Și cu cititorii mei voi planifica întâlniri față în față. În curând 🙂

În incheiere, unde ne duce teama? Acolo unde ne simțim în siguranță. Rețelele sociale sunt securizante. Orice s-ar întâmpla, te sperii, te bucuri etc, închizi rețeaua și ești la tine în camera. Sună băiatul cu pizza la ușă. În serial, la fel. În viața reală, situația care a generat teamă, de multe ori cere acțiune. Cere răspuns. Dar noi învățăm din ce în ce mai mult să fim pasivi. Deschidem newsfeed-ul și scrollăm. Se ocupă rețeaua să selecteze ceea ce ne trebuie. Intrăm pe un site, facem cumpărături. Prietenii noștri spun ceva. Este adevărul. Majoritatea prietenilor spune ceva, clar e adevărat. Când ați verificat ultima oară o informație? Ar fi o atitudine activă. Când ați căutat alte rețele, ca să nu fie Instagram și Facebook monopolul vieții dvs online? Când ați visat ultima dată independent de rețea? Adică un vis al cărui început să nu aibă legătură nici cu ceva văzut în rețea, nici cu ceva văzut în serial? Când v-ați revoltat ultima oară pe un subiect cu care prietenii dvs din rețea erau de acord? Răspunsurile la aceste întrebări vă conturează gradul de independență.

Pentru că teama ne aduce înapoi în rețelele sociale. Securizante. Care sunt, de fapt, niște pușcării. Ele îți dau impresia că-ți deschid lumea, dar de fapt, o închid. Îți deschid o lume limitată, foarte mare, este adevărat, dar limitată la sensul comun (opinia comună pe un subiect), construit de algoritmi pe baza instinctelor și nevoile noastre primare. Pentru că avem asta avem în comun toți. Iar interesul rețelelor, transpus prin acțiunile algoritmilor, este să ne țină pe toți la un loc, într-un grup mare, în care să discutăm toți același subiect. Această lume nu poate să fie decât mică, pentru că ce putem pune toți în comun? Cel mai mic denominator comun. Interesele noastre comune, ale tuturor utilizatorilor, sunt destul de puține, deci cel mai mic denominator comun va fi alcătuit din instincte primare (subiectul plăcuțelor de înmatriculare este revelator în acest sens). Ele, interesele noastre comune, descrise mai sus, alcătuiesc lumea din rețelele sociale în care alergăm ca niște hamsteri pe roată, neobosiți, dar plini de speranță. Că vom primi ceva. Că roata nu se va mai învârti și se va  transforma într-o scară spre cer.  Până atunci, alergăm, roata se învârte, timpul trece, rețeaua câștigă bani…. (cu cât stăm mai mult în rețea, cu atât rețeaua câștigă mai mult, deci interesul este să ne învârtim cât mai mult în roată pe subiecte la cel mai mic denominator comun)….

Link util: despre cum construiesc algoritmii sensul comun al lumii în care trăim în rețelele sociale.

Voi mai scrie despre viața reală/versus viața virtuală. Și voi demara întâlniri cu cititorii.

Până când, foarte curând, vom trăi în totalitate viețile noastre în virtual. Dragii mei prieteni 🙂

2 Replies to “Despre oameni, rețele și emoții”

  1. Finalul articolului dumneavoastra suna a fatalitate, a damnatiune, cumva. Asta poate parea trist. De aceea pariez pe viata reala cu toate provocarile ei. Cu veselie si tristete, cu entuziasm autentic sau deznadejde neagra, deci cu bune si mai putin bune, dar reale, concrete, vii. Cred ca salvarea este posibila, cu toate repercursiunile ce o impun, dar salvarea, iesirea din matrix, nu poate fi decat individuala. Tot ce scrieti este corect si adevarat, e din duhul vremurilor noastre. Am trecut si eu pe strada asta, am dezvoltat adictie la Internet si-am fost un timp cu… “cablu’ in vena”. Maturitatea deplina vine insa cu niste clarificari. Nu am si nici n-am avut vreodata cont de Instagram. Acum, am doar un amarat de cont pe Facebook cu care sint intr-o relatie de infidelitate, il tradez cat pot de mult si des. De 6 ani mi-am scos televizorul din casa, dar sunt la curent cu tot ce se intampla in lume. Ascult stirile la radio si preiau informatii din online, de pe site-uri si bloguri selectate in timp. Si, nu, nu traiesc in pustnicie, muncesc inca, la o multinationala intr-un oras de provincie si sunt conectata la viata comunitatii in care traiesc. E drept ca uneori mai sunt intrebata de colegi/prieteni cu un soi de ironie: tu cum poti trai fara televizor? Le raspund ghidus: bine! 🙂 Eu inca sper sa raman in ‘realitatea reala’, ca sa folosesc un pleonasm de potentare, si sa o asum in toata maretia ei. In acest context este de apreciat demersul dumneavoastra de a va intalni cu cititorii fata catre fata. Nimic, nici macar cel mai elaborat emoticon :), nu poate inlocui o calda imbratisare , o strangere delicata de mana sau o privire curioasa, sincera, vibranta. Bine ati revenit pe blog! Har si bucurie!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *