Povestea vieții mele VII

Povestea vieții mele IPovestea vieții mele IIPovestea vieții mele IIIPovestea vieții mele IVPovestea vieții mele V,  Povestea vietii mele VI

Scriu repede Povestea vieții mele VII, mă așteaptă un pește pântecos care trebuie gătit si un mare om care trebuie hrănit și culcat devreme pentru că se trezește dimineață (eu).

Atât de mare omul, încât vânzătorul de la raionul cu pește a fluturat file-ul de cod pe sub nas (al lui) și a întrebat candid: doar atât pentru un om așa mare? Voia să-mi trântească în brațe un pește-sabie sau un ton sau o barcă plină cu hamsii. Așa face mereu. Suntem prieteni. În seara asta mi-a spus povești cu somon. O să vi le spun altădată. Sunt interesante 🙂

Deci, să reiau.

Despre divorț nu voi spune nimic,  ca un gest de respect. Un singur lucru: atunci am învățat că dacă mama ei nu e de acord cu căsătoria, până la urmă va fi cum vrea ea. În lungile luni cât am stat bolnav la pat (inclusiv o vară întreagă), a reușit acest lucru….

Deci, am rămas singur la cămin, în cameră de două persoane, ceea ce nu era chiar un lucru rău. Și am păstrat doliu după căsătorie. Adică 2 ani nu am mai fost cu nimeni. Trebuie neapărat, dar neapărat să vă povestesc un episod foarte interesant, dar nu renunț la ideea de a face vlog, deci o să fac un vlog despre el (despre episod). Merită. Numai să-mi amintiți. O să-mi amintiți?

Deci mi-am lăsat părul lung, am avut părul lung până la coate, situație în care am devenit extrem de căutat în cămin. Dar și despre asta în primul vlog 🙂

Până atunci, continui povestea: am dat la master, eram așa un rebel, după ce făcusem o lucrare de licență originală, despre identificarea miturilor românești care pot fi folosite în publicitate pentru activarea mecanismelor subliminale ale actului de cumpărare (am citit mult folclor, multă mitologie și asta mi-a deschis pofta ulterioară spre Antropologia comunicării), m-am dus la examenul de master tot cu o idee originală și știu că am stat la povești cu comisia 45 de minute. Ca să le explic ideea mea. Sorin Psatta, dacă mă citești, îți amintești. Am vorbit 20 de minute despre semnificațiile magice ale animalelor din folclorul românesc :))

Și m-am mutat. Prima oară în viața mea, într-o garsonieră. Era la capătul străzii Timonierului, la Veteranilor, în Militari. Vi se pare aproape? Era așa, intrai pe Timonierului: stradă normală, oameni normali. Avansai și începeau să fulgere săbii ninja. Mai avansai și nu mai era cablu tv. Că nu aveau curaj băieții să vină să-l pună. Mai avansai și ajungeai la o cale ferată abandonată și câmp. Dacă voiai să te adăpostești de ploaie, puteai să intri într-o coșmelie de 4 etaje, ultima de pe stradă, ultima din lume: blocul meu. Pentru atât avusesem bani. Bani din salariul de preparator, ca intrasem în învătământ. Aveam studenți de vărsta mea, printre care Adrian Tănase de la Țapinarii 🙂 Ce faci, Adi? A început să zdrăngănească la chitară la cenaclurile literare pe care le organizam la facultate și zdrăngănea foarte bine :). Știam că o să ajungă departe. Și acum ne bucurăm când ne vedem. Deci am intrat cu sfială în blocul meu, unde nu veneau nici cei de la cablu, de frică, am urcat la etajul 4 și am zis: e locuibil. În prima noapte, la ora 5 dimineața, a bătut cineva la ușă am deschis: era o fată foarte frumoasă, a zis: nu mai locuiește aici nu-stiu-cine? Am zis, nu. Pot să rămân la tine peste noapte, m-a întrebat? Nu. Știu că acum, când mă citiți, mustăciți nemulțumiți din mustăți, cum adică, nu? Dar așa sunt eu. Am zis nu. Și i-am închis ușa în nas. Citiți un pic la zodia Fecioarei, ca să înțelegeți.

Așa. Deci aveam televizor la care prindeam numai TVR1. Am încercat o dată să păcălesc tipul de la cablu și a venit până aproape de capătul străzi apoi…a fugit. Eram cu telefonul la ureche, vorbeam cu el și el fugea. Eu eram așa: mai fă un pas, mai fă un pas!!! El făcea dar, pentru că nu-l vedeam, în direcția opusă. Deci stăteam în pat și schimbam de pe TVR1 pe TVR2 cu o mătură, că era un televizor mic, fără telecomandă (primul telefon mai mare mi l-am cumpărat din meditații la franceză, cum și-a cumpărat Iohannis casele). Era fain la mine. Duminica bubuiau manelele, erau atât de mulți țânțari, că atunci când am cumpărat aparatul care nu le place lor, pur și simplu au plouat pe mine, a plouat cu țânțari.  În chestiunea cu săbiile ninja de pe stradă eram protejat. Mi-a zis un student: dom’ profesor, dacă aveți probleme cu cineva din cartier, îmi spuneți și rezolv eu. Nu aveam probleme. Treceam prin primul val de bătăi cu lanțuri, atent, prin valul de bătăi cu săbii ninja, maleabil, apoi ajungeam în București.

Țin minte și acum. Acasă ascultam melodia asta. Și mă gândeam că trebuie să trag tare, trebuie sa trag tare, ca să plec din cartier. Știu și acum versurile pe de rost (ar fi și asta o idee de vlog):

“În cartier e la fel ca la închisoare/Dacă nu poți să ieși afară trebuie să fii tare” (să ieși afară e pleonasm n.m.) Trebuie să fii tare și să pleci din cartier – îmi ziceam.

Când a început frigul, am descoperit că al meu calorifer unic era un interlocutor rece. Bine, explicația era simplă, dar nu mă gândisem la ea: blocul nu plătise întreținerea, deci fusese deconectat de la RADET. Un amănunt, cine s-ar fi gândit la asta? Deci am început să răcesc zdravăn. Îmi aduc aminte și acum kit-ul de supraviețuire în caz de răceală. Cum simțeam că răcesc, mă duceam la librărie și-mi cumpăram 4-5 cărți, să am ce să citesc, cât voi sta în pat cu febră. Și dârdâiam, dar citeam. Plecasem de la cămin cu 4 saci de cărți. Doi saci nu am putut să-i car și i-au aruncat femeile de serviciu. Cumva, de înțeles, de ce să ții cărți? Am aceeași problemă și acum când mă mut. Mai întâi firma cu care fac mutarea e mirată că trebuie să care saci cu cărți. Apoi proprietarul e mirat, la rândul lui: chiriașii nu mai cer bibliotecă. Deci aici unde stau acum, au făcut o bibliotecă la comandă, special pentru mine. Asta e, eu încă mai citesc.

Deci, mă uitam eu pe geam cum nu trece trenul pe calea ferată, apoi închideam repede geamul și porneam toate ochiurile aragazului din bucătărie, ca să fie cald. Să fie cald!

Seara, ore la Master, în timpul zilei seminare la facultate. De atunci am mers pe aceeași rețetă pe care merg și  azi: le țin spontan. Mergeam în clasă și spuneam ce gândeam atunci despre subiect. Pe loc, pentru că așa faci cele mai faine asociații de idei. Originale. Serile le petreceam la telefon cu Nicolae Perpelea, pe atunci profesor la Master și făceam ping-pong de idei. Eu spuneam o idee, el spunea o idee și treceau orele. Iar la mine în garsonieră se construiau cetăți, orașe, creșteau oameni, eu le făceam radiografii, apoi mergeam la seminar și desenam pe tablă cetățile, arătam oamenii, învățam să facă radiografii. Lucrurile pe care le-am spus atunci sunt inestimabile, erau rodul gândirii creative, unice, create pe loc, minunate. Și acum le predau studenților propriile mele cercetări, propriile mele teorii, cunoștințe unice, originale. Nu știu cât de mult își dau seama de asta, într-o lume a copy/paste-ului. Într-o lume a copy/paste-ului, eu livrez conținut Horea Mihai Bădău. Aceasta este misiunea unui profesor.

Dar, deși locuiam într-o garsonieră din care îți venea să fugi când intrai, tot nu-mi ajungeau banii de preparator  (ah, îmi amintesc, era 75 de dolari pe luna chiria. Dolari!!!!)

Așa că sâmbăta făceam naveta la Constanța, unde țineam ore la o facultate particulară de Jurnalism. Plecam sâmbăta dimineața, țineam cursul, dormeam la sora mea și duminica plecam înapoi. Am ținut niște cursuri unice acolo. Țin minte că era un serial celebru la ora cursului nostru. Și toată lumea a decis să renunțe la serial și să continuăm cursul. De atunci nu pun absențe. Despre asta e vorba. Să merite. Să râmâi, să asculți, să vorbești, să te îmbogățești. Sunt prieten și acum cu o jurnalistă extraordinară care mi-a fost studentă atunci.

Hei, uitați-vă cât e ceasul! Trebuie să fac peștele! Vreți să vă spun că am plecat de pe Timonierului, m-am îmbarcat pe un iaht și am plecat într-o lume mai bună? Nu, într-adevăr anul următor am plecat de pe Timonierului, deși proprietara a pus sobă ca să mă facă să rămân și m-am mutat la Dristorului, unde am rămas mult timp. Iar prânzul a fost o șaormă.

Dar iahtul s-a lăsat așteptat. În schimb, mi-am dorit să fac talk-show-uri în care să decriptez modul în care suntem manipulați în fiecare zi în spațiul public. Și am vrut să fac asta în singurul loc unde puteai să vorbești deschis despre ce se întâmplă în societate: la Radio France Internationale, unde lucrasem anul întâi, ca reporter. Era foarte greu să faci talk-show-uri la Radio France, procesul de selecție era foarte riguros. În primul rând, mi s-a spus că nu am experiență, mai exact, nu am mai realizat emisiuni de radio. Să fac mai întâi emisiuni de radio, apoi să vin la ei. Ok, zis și făcut. M-am dus la un post de radio românesc, cu audiență mai mică și le-am zis: nu trebuie să mă plătiți cu nimic, vreau să fac talk-show-uri la voi. Au acceptat 🙂 Și am realizat timp de trei luni, zilnic, un talk-show care se numea Horea și prietenii săi. Invitam diverse persoane care aveau lucruri interesante de spus. Miercuri era ziua oamenilor muncii, invitam oameni din profesii care înseamnă multe contacte de oamenii, care călătoresc mult, care observă multe. Am adus și un șofer de TIR în studio. Habar nu aveți câte știe un șofer de TIR. A spus tot ce știa la mine în emisiune 🙂  Am adus și o vrăjitoare într-o zi de luni, Luminița, regina magiei albe de lux era titulatura ei completă. Ca să povestească cum își desfășoară activitatea. A fost show când a venit în radio. Avea un teanc mare de bancnote și îndesa câte una în mâinile tuturor, redactori, femei de serviciu, nu conta. Eu strigam, nu luați bani, nu dați bani, dar toată lumea făcea nevăzute bancnotele în buzunar. Apoi s-au rugat de mine în genunchi s-o mai aduc pe Luminița. Regina magiei albe. De lux. Ntztztz. N-am mai adus-o. Dar a povestit lucruri interesante. Cum merg ele, vrăjitoarele, noaptea pe malul bălții, cum se deschid cerurile și coboară iele într-o caleașcă albă și apoi dansează despletite pe câmp. Toate erau elemente din folclor. Povești foarte interesante, mai ales că studiasem mitologie românească. Și Doamne, câte lucruri știu vrăjitoarele! Nu vă imaginați prin ce locuri merg și cu cine vorbesc. A zis tot la mine în emisiune :)) Am avut și surprize: am invitat o jurnalistă de la Radio România Actualități care, în momentul în care au început să sune ascultători, pentru a discuta o temă socială, a scos un fel de desen foarte abstract și i-a spus celui care suna tot, prezent, trecut, viitor….Rămăsesem cu gura căscată: ce faceți, doamna jurnalistă de la Radio România Actualități? Acum o să scoateți un bol de cristal? Dar liniile se supraîncălziseră, oamenii sunau disperați să afle ce au fost, cine sunt și ce vor fi, iar eu m-am dat cu scaunul puțin mai la o parte :)) Chiar erau dubioase desenele și cum ghicea, așa prin telefon, o persoană pe care o invitasem să vorbim despre acțiunile Primăriei :)) Dar am avut multe emisiuni unice, în care s-au spus lucruri la care mă gândesc și acum. Atunci am început să văd lumea altfel. Să văd păpușarii.

După 3 luni, cu toate cele 120 de emisiuni în brațe m-am dus din nou la Radio France Internationale și le-am zis: am făcut talk-show zilnic, deci pot să fac și săptămânal. Au venit doi francezi de la Paris, special ca să mă intervieveze în limba franceză și uite așa am început emisiunea mea Decriptaj, de decriptare a modului în care suntem manipulați în fiecare zi prin acțiunile mass-media, ale politicienilor, ale tuturor actanților manipulatori. Și sunt mulți….Emisiunea a făcut istorie. Au venit toți oamenii importanți ai spațiului public, au spus lucruri care erau transcrise și publicate în presă, Cristoiu își începea editorialele cu emisiunile mele, tot ce vorbeam se transcria și publica integral într-un ziar central, se vorbea la tv…Multe dintre temele discutate atunci sunt valabile și azi. Dar despre această parte a vieții mele, în episodul următor.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *