Povestea vieții mele VI

Am promis că voi continua povestea vieții mele și mă țin de cuvânt. Rămăsesem în perioada când lucram la Tineretul Liber, sub bagheta lui Ion Cristoiu, iar soția mea era zâna cea bună a vieții mele (dacă nu ați citit Povestea vieții mele V, o găsiți aici).

A fost o perioadă minunată a vieții mele. Ea picta și mergea la cursuri, eu eram reporter frenetic, seara ne iubeam în camera noastră de cămin….Ah, primisem cameră în cămin C Leu, adică exact în curtea facultății, ceea ce era lux. Destinat persoanelor care aveau peste 9,50 media sau persoanelor căsătorite. În ce categorie mă încadram eu, reporterul frenetic? 🙂 Era lux, chiar dacă toaleta era comună, la capătul holului și mixtă, la fel și dușurile, dar….doi în cameră? În curtea facultății? De neprețuit! 🙂

Sprijină autorul blogului să scrie mai mult și mai des.

A fost perioada în care m-am format ca reporter. Pe teren, în condiții extrem de grele, aveam șofer, Aro și fotograf și am făcut niște materiale despre care îmi aduc aminte și acum cu un oftat. Pe unul aș vrea să vi-l povestesc video, dar întrucât v-am întrebat și în Povestea vieții mele V, dacă vreți să vă povestesc ceva video și nu ați răspuns, sunt oarecum timid. Vreți? Dacă vreți, las aici un spațiu liber și voi reveni cu povestea unui reportaj chiar tulburător de la Tineretul Liber. Foarte tulburător. Îl voi povesti la lumina lumânării și apoi voi sufla în ea, fââsss și vom muri toți de frică. Dar pe urmă, o să aprind veioza și trecem la altceva vesel. Dar chiar e tulburător reportajul. Brrrrr. Foarte tulburător.

Deci treceau lunile, a venit vara, moment în care proiectul Tineretul Liber a murit. Am plecat la mare cu banii pe care-i mai aveam și ne-am întors în București. E horror să te întorci de la mare în București. Când vezi blocurile acelea mari și gri printre care intri, este exact ca și cum te-ai strecura printre zidurile unei pușcării. Deci ne-am întors în pușcărie, ne-am pus pe pat, țin minte și acum, am deșertat toți banii pe care-i mai aveam și am zis: acum ce facem? Eu eram îndrăgostit, aveam așa porniri eroice. Am zis: să începem o afacere! Deci era așa o perioadă a antreprenoriatului, înfloreau SRL-urile, se ofileau, dar eu vedeam mai ales cum înfloreau. M-am ofilit mai târziu. Deci aveam așa ochii luminați, vorbeam cu entuziasm și eu am așa un dar, când sunt foarte entuziasmat, entuziasmez. Deci s-a entuziasmat și ea. Ce facem? Cum facem? O asociație familială, am decis noi neștiind ce e. Dar era cea mai simplă formă a unei firme, un fel de SRL în doi. Un fel de SR. Și i-am dat numele, ah nu spun, că era numele ei. De aceea când îl văd pe Forrest Gump că și-a botezat primul vaporaș Jenny, înțeleg. Și când le-a botezat la fel pe următoarele 12. Deci ne-am făcut asociația familială. Și acum, ce? Facem comerț. Cumpărăm și vindem. Și, pentru că în toată viața mea am luat lucrurile de la zero, temeinic, de la talpa țării, am zis să începem cu ceva simplu: tarabă la metrou. Acum nu mai sunt, dar atunci erau. Ce era taraba la metrou? Era o tarabă :)))))) Chiar stau și mă gândesc că aș povesti mai fain în video. Mă amuz, sunt inflexiuni, se pierde tot în scris. Deci era o ditamai fierătania, deci de fier, pe care se puneau produse și se vindeau. Eu, cel din linia întâi, i-am spus soției: iubito, mă duc să inspectez situația, mă angajez vânzător la tarabă. Și m-am angajat. Vindeam ziare. Ia ziarul, dă ziarul, se câștiga bine. După trei luni am cumpărat taraba :))))) Atââât! Eram pa-troni. Ea și eu. Foarte importanți, mergeam așa, mai legănați. Faceți loc, trec patroni. Taraba era la Dimitrov și soția mea, o artistă, a aruncat fierătania. În locul ei a făcut ea un obiect cu un design frumos, un fel de bibliotecă așa, cu multe culori, sertare, perdeluțe etc. Eu, cuminte, am dus planurile ei la atelier și am instalat chestia la stația de metrou Dimitrov. Foarte tare. Sărea în ochi de cum intrai în metrou: o Doamne, ce-i asta? Dar mie nu mi-a fost de ajuns. Am mai pus un afiș mare de tot, în toate culorile pământului, pe care scria cu litere pentru miopi: CELE MAI MICI PREȚURI. M-am uitat la toți ceilalți tarabagii și am scăzut tot cu 10%. Foarte mândru eram. Tronam la tarabă cu privire ispititoare: ha, ce faceți? Aici sunt cele mai mici prețuri! Până când a venit la mine vecinul, exact de vizavi și a zis: vecine, ce vrei să faci, strici piața? Eu am mai crescut 10 centimetri, mă găndeam, aha, a remarcat prețurile mele mici, dar eu nu mă las, mici vor fi până nu va mai rămânea nimic. Vrei să ne luptăm, spune, vrei? Pentru prețuri mici? Hai să ne luptăm! Dar el a zis cu voce blândă: vecine, ce rost are să ne facem rău, mai bine ne ajutăm între noi, vinzi și mata, vând și eu, când nu mai am eu marfă, trimit la tine, creștem așa amândoi, ne ajutăm între noi, mai avea puțin și mă mângâia pe burtă. Eu știu că în adânc, undeva foarte adânc, am suflet de motan. Așa că m-am uitat la el ca la proaspătul meu văr și am zis: bine. Și chiar mi-a trimis clienți. I se termina ciocolata Africana, zicea: mergeți la vecinul, că are el. Și eu la fel, vecineeee, scoate apă din fânână, că vine lume însetată.  Treaba mergea bine, am dat jos ditamai cartonul de pe stâlp cu prețuri mici și soția mea, foarte încântată, l-a pictat pe tot. Oricum nu a fost de acord din start cu ideea mea de a ieși în evidență cu prețuri mici. Totul mergea perfect până când a venit iarna. Citiți asta de acasă, de la căldură. Imaginați-vă cum era să stai la tarabă, la o gură de metrou, iarna. Și acum când intru la metrou și trec prin curent mi se zburlește părul. Venea așa un crivăț și te lipea de stâlp și te ținea bine acolo. Îți îngheța carnea, ți se făceau buzele vinete. Moment în care venea un client și te întreba: cum e Fanta? Cum să fie, bună! Pot să gust? Deci a venit într-o zi un tip care a zis: cum e Fanta? Bună să-ți fie inima, suflă în palmele mele că ești cald. Și el a zis: pot să gust? Nu. Dar poți să guști tu? Dacă îți place, o iau. Poftim? Să gust eu din Fanta ta? Da. Doamne, mulți nebuni umbla nelegați pe străzi, am zis, am luat o sticlă, am gustat, mi-am lățit fața într-un zâmbet fericit și am zis: eee bunăăăăăă. A luat-o. Doamne, deci chiar a vrut să o gust eu, să vadă dacă nu mor. Clientul nostru, nebunul nostru. Apoi mai era o parte înghețată: plecam după marfă. Nu aveam mașină, deci sunam soția, venea să-mi țină locul și plecam cu ditamai geanta în spate, la complex en gros, după marfă. La Romexpo. Țin minte și acum că am ieșit într-o iarnă cu geanta în spinare plină cu sucuri, ness, țigări, vreo 30 de kilograme în total și era un viscol așa de puternic, că te lua pe sus de pe platou. NU o să uit niciodată. Erau mii de ace în piept, pe față și eu mă aplecam cu geanta în spinare iși ziceam încă un pas, încă un pas. Și mă miram cum de mă ia pe sus cu 30 de kilograme în spinare. Când am ajuns la metrou și am deșertat gentoiul mi s-a părut că am adus aur din Klondike. Și acum am un umăr mai jos de la geanta aia. Atunci am început să am fantasme cu mașini. Mi-aș fi dat un deget pentru o dubiță. Dar la metrou mă aștepta soția mea, frumoasă, cu ochii calzi, înghețată și ea și nu-mi mai păsa. Îmi amintesc că eram foarte fericiți. Nimic nu conta, metrou, frig. Când ne strângeam în brațe dispărea tot. Era lumea noastră, în care ne descurcam singuri și nimeni nu putea să ne ia asta. Eram foarte fericiți. La metrou am cunoscut prima oară și mafia. Mafia de la metrou. Erau niște băieți mai solizi așa, care treceau să ia taxă de protecție. De la mine luau un cartuș de Marlboro. Dar eram protejat. Mă sărutam non-stop cu soția mea, nu se atingea nimeni de noi. Nu știu cum făceau, dar ne ocoleau toți, hoți, drogați, nu se atingea nimeni de noi. Dar dădeam un cartuș de Marlboro pentru asta. Apoi în miezul iernii, a trebuit să stăm câteva luni cu părinții ei, la Ploiești. Două sau trei, nu mai țin minte exact. Și atunci zilele decurgeau așa: ne trezeam la 5 dimineața, luam trenul de la Ploiești, la 7 puneam taraba (nu știu cum să o numesc), pleca ea la cursuri, stăteam eu, venea ea, plecam după marfă, mă întorceam, stăteam amândoi, la 18-19 strângeam taraba, o duceam la cineva de lângă metrou, plecam la gară, Ploiești Sud. Cu peronul pe partea dreaptă. Atunci a fost greu. Dar nu am avut de ales. Acum nu aș mai face asta nici dacă aș primi 5.000 de euro. Dar cu ea, pentru ea, totul era simplu. Ce lucru ciudat și cu dragostea asta. Te face să performezi rapid și cu drag lucruri pe care altfel nu le-ai face niciodată. Totul devine ușor, ca un fulg, zgomotele se pierd undeva, în planul doi, nu mai auzi uruitul roților de tren, nu mai simți foamea, o simți doar pe ea adormită în brațe, nu te mai gândești că ți-e frig, te gândești doar ce supriză îi faci diseară, dacă o să-i placă inelul și huruitul roților de tren nu mai e huruit ci un fel de tobă care acompaniază gândurile tale care dansează jucăușe, o să ajungem și o să zâmbească și o să ne strângem în brațe (cu două seri înainte îi măsurasem circumferința degetului inelar cu o ață să-mi dau seama  de dimensiuni și să pot lua inelul).

Apoi ne-am întors în București. Și am decis să facem următorul pas: să cumpărăm un chioșc. Am lăsat în urmă metroul și frigul său și am cumpărat un chioșc. În Pantelimon. Foarte tare. Aveam sobă cu gaz în chioșc. Făceam floricele. Cam mâncam floricelele, recunosc, dar era pentru promovarea produsului, uite eu mănânc, ia și tu luptătorule Ninja. Penru că în zona unde era chioșcul, cam ieșea lumea și se bătea cu săbii. Noi ne uitam: uite cum se bat cu săbii. Apoi veneau și ne cumpărau produse și ne lăsau bacșiș. Ca să ne înțelegem bine. Bineînțeles, săbierule. Țin minte că în chioșc am scris un referat la profesorul Zoltan Rostaș, e pensionar acum, tot scriam la el și pe urmă venea un ninjanist: dă-mi și mie nu știu ce produs. Punct. Să nu uit unde am rămas. Uite produsul. Păstrează restul. Lasă, merci, eu păstrez în minte unde am rămas cu scrisul. De unde mi-am dat seama că ăștia cu ninja nu sunt niște oameni reci și duri, cum par. Îmbracă haina asta. De fapt, sunt niște copii. Când veneau la noi la chioșc se transformau: erau așa niște copii mari. Ca mușchiuloșii de la sală. Deci merg la sală, știți asta, că mă urmăriți pe Facebook. Și în sală sunt mușchiuloșii, respiră sacadat, șuieră, mai slobozesc un răget de fiară când aruncă haltera, apoi în vestiar îi auzi: ce dietă ții tu? Hai lasă, că uite, ai mai slăbit. Cu niște voci din ălea pițigăiate. Eu mânânc trei teci de fasole cu trei linguri de zeamă de lâmine. Lasă-mă-n pace! NU mănânci semințe cu avocado??? Te-am văzut azi, parcă te durea burtica, nu ai tras bine. Nu fată, sunt bine, dă-mi și mie din sucul tău colorat și dubios cu hormoni. Dar de unde ți-ai luat șortul ăla fată? Bine, nu zic fată, dar mie mi se pare că zic, atâta se farafastesc pe acolo. Și mă gândesc mereu că hormonii s-au risipit în toate părțile corpului și nu au mai ajuns la cap. Papa, băieți, pe mâine!! What? Cine a zis asta? Tu, tigrule?

:))))

Bine. Deci eram în chioșc în Pantelimon. Nu mai țin minte mare lucru, de aceea se spune că trebuie să-ți scrii memoriile la bătrânețe, că atunci se activează memoria de lungă durată. Eu țin minte numai soba, floricelele și săbiile. Ah și referatul. Nu am scris cam mult? Nu ar trebui să opresc episodul? Bine, am zis că vă povestesc de divorț, de vrăji, dar nu cred că mai apuc. Să încerc totuși…

V-am povestit că la facultate creasem primul și ultimul cenaclu literar, am avut bucuria să mă contacteze pe Facebook unul dintre studenții din anii mai mici care venea atunci la Cenaclu, a citit poveștile mele și m-a căutat, fain, nu? Da, deci făceam ședințe de cenaclu, scriam multă poezie, se citea, eram o pleiadă de oameni a căror amintire mă face să oftez acum. Și cenaclul se ținea prin rotație, la noi în cameră la cămin, în camera altcuiva, în camera unuia dintre profesorii care participau (apoi a venit al doilea). De ce v-am povestit de cenaclu și de camera de cămin? Pentru că acolo s-a întâmplat ce? Nici acum nu știu. Poate îmi spuneți voi. Soacra mea, care nu renunțase nicio secundă la ideea de a căsători fiica ei cu un om bogat și aștepta cu nerăbdare să se termine iubirea noastră studențească, a trecut la acțiuni dure. Cunoștea o vrăjitoare. Mi-a făcut și mie cunoștință cu ea. Era o tanti drăguță. Eu nu credeam și nu cred în vrăjitoare. Bună ziua, ce faceți? Vrăji? Pot să scriu despre asta? Eu eram jurnalist frenetic. Și mi-a povestit niște chestii, cum merge noaptea la baltă, cum taie găina, cum se deschide cerul și coboară iele care dansează despletite pe câmp…Unde pe câmp, doamnă, că suntem în Ploiești? Măi băiatule, nu aici, noi mergem, în fine, unde mergeau. Așaaaa, sunteți cu mine? Pfiu, să mă odihnesc puțin. Vă rog să țineți cont că tastez aici în loc să-mi fac o salade nicoise, Doamne, o salade nicoise, îmi place asa de mult! Știu că nu o să-mi iasă din prima, dar tot o fac. ȘI o aranjez așa frumos, să o vedeți voi și apoi mă arunci în ea și nu contează ce se întâmplă, că nu mai vedeți. Deeeci, soacra mea era în legătură cu această tanti drăguță vrăjitoare în timpul liber. Și, la un moment-dat, soacra, care era extrem de diabolică, deci dacă ar fi putut să mă împingă pe scări, m-ar fi împins….numai că eu eram extrem de sprinten, deci aș fi scăpat, s-a gândit la altceva: mi-a cerut o șuviță de păr. Ne-a cerut. Și mie și soției. A zis că vrea să facă un medalion și să pună șuvițele noastre în el, să ne poarte la inimă, pentru totdeauna. Eu eram foarte naiv și bun la suflet. Am zis: sigur. Aveam și părul lung. Luați de aici. Pac, ne-a luat câte o șuviță, apoi a luat și portretul pictat de soția mea. Asta m-a deranjat rău, pentru că eu iubeam mult acel portret, dar nu mai știu ce motiv a spus și l-a luat. Și a mai luat ceva, nu mai știu ce. După care s-au întâmplat următoarele: eu eram un om care nu se îmbolnăvise în viața lui aproape de nimic. Nu făceam diferența între un antibiotic și un analgezic adică între o aspirină și o eritromicină, de exemplu. Toate erau pastile pentru mine. Și aveam următorul principiu: când primeam o rețetă luam prima pastilă, maximum două. Atât. Și mă făceam bine. Eh, acum m-am îmbolnăvit. În timpul ședinței de cenaclu, la mine în camera de cămin. A început să mă doară capul și mi s-a făcut atât de rău, că s-a speriat toată lumea. Deci pur și cimplu am căzut în pat. Profesorul care era cu noi a zis: să-l ajutăm. Au încercat toți să mă ajute, iar eu nu înțelegeam ce se întâmplă, făcusem brusc febră mare, nu mă mai puteam ridica din pat. M-am dus la medic. A zis că a sinuzită, faringită și încă vreo doua lucruri și mi-a dat tratament cu antibiotice. L-am luat pe tot. Nimic. Nimic??? Asta era o premieră în viața mea. Am luat toate pastilele, helloooo, ce se întâmplă? Am mers iar la doctor, a doua tură de antibiotice, mai puternice. Nimic. A treia tură, nimic. Deja mă simțeam dubios că iau atâtea antibiotice. Zăceam în pat scăldat în febră și transpirație. Treceau săptămâni, apoi luni. ȘI atunci profesorul de la Cenaclu, nu-l voi uita niciodată, a pus o vorbă bună și m-a internat în spital. Unde au început să investigheze. Au terminat analizele banale și apoi au început să pună ca diagnostic prezumtiv boli care se întâmplau una la nu știu căte milioane de locuitori. Deci intrau în salon și ziceau: hmmm, ar putea fi sarcoidoză! Pofftim? Ce-i aia? O boală, foarte rară, una la un milion de locuitori, dar poate aveți. Și cum vă dați seama dacă am? Păi vă umplem bronhiile cu lichid, apoi scoatem lichidul și ne dăm seama dacă aveți boala, adică niște mici umflături în interiorul bronhiilor. Și au făcut asta, mi-au turnat lichid până mi-au umflat bronhiile, apoi l-au scos și au zis: nu aveți. Am tușit lichid două săptămâni. Între timp, îmi dădeau antiinflamatoare, Indometacin, trei pe zi, pentru că asta era ideea lor ca să-mi scadă febra. Care nu scădea cu nimic. Dar de la Indometacinul de atunci, am făcut ulcer. Apoi iar intrau la mine în salon: aha, ne-am gândit, poate aveti TBC renal. Pooftiiiim? Ș iar mă schingiuiau, deci mă simțeam exact ca pe masa lui Mengele, care se uita la mine și zicea: ce să-i mai facem ăstuia?? Să-l jupuim, poate de acolo are febră. Atunci am scris poezia Moarte la temperatură constantă, într-un salon unde mureau oameni lângă mine și unde m-am transformat enorm, pentru că, înainte să moară, îmi spuneau poveștile lor de viață. Nu am să le uit niciodată. Și nu am să le spun niciodată.

Mă degradasem foarte tare. După trei luni în spital, de febră peste 38 necontenită, îmi crescuseră părul, barba, slăbisem, mă îngălbenisem, transpiram atât de mult, încât purtam pe mine un halat pe care îl schimbam tot timpul. Transpirațiile alternau cu frisoane…

Medicii au epuizat tot. M-au căutat de toate bolile posibile și imposibile.  După 3 luni în spital cu febră peste 38, nu știau ce am.

Apoi, într-o zi, a intrat la mine în salon o asistentă și a zis. Era șefa asistentelor. Asistase la tot. A zis: a venit la biserica din curtea spitalului un călugăr foarte puternic. Mergeți să vă vadă. Sora mea care venise de la Constanța ca să stea cu mine și îi datorez faptul că vă scriu acum,  a zis: mergem. Aș fi mers oriunde. M-a dus aproape în brațe la biserica din curtea spitalului. Atunci credeam în Dumnezeu cum credeți voi, cei 80% din cei care mă citiți acum. Nu eram un creștin practicant. Dar aș fi făcut orice, aș fi mers oriunde. Am intrat în biserică, mai mult mort decât viu, nu puteam să mă țin pe picioare, transpiram și ardeam de febră. Călugărul s-a uitat la mine și mi-a zis: vi s-au legat nu știu ce (nu am înțeles, că-mi erau prea rău), ar fi trebuit să muriți, dar nu ați murit, pentru că ați fost puternic și v-ați luptat. Apoi mi-a pus mâna pe frunte și a început să spună o rugăciune. În momentul când a început să o spună, am simțit în mijlocul frunții un punct de răcoare. Pe măsură ce continua rugăciunea, punctul s-a mărit și mi s-a răcorit toată fruntea. Apoi mi s-a răcorit tot corpul. Transpirația s-a oprit, tot s-a oprit, febră, tot. M-a ridicat și mi-a zâmbit. Atât. Nu mai aveam nimic. Tu cel care mă citești, știi cum eram? NU mai aveam nimic și pe lângă asta, aveam așa o stare de liniște și de înțelepciune, o stare incredibilă, nu am mai avut așa ceva în viața mea. În seara aceea a venit o infirmieră și a vrut să facă sex cu mine. Așa bine arătam. Și ea arăta foarte bine. Și mie mi s-a părut un lucru atât de murdar și de urăt, cum să facem sex? Am refuzat-o indignat și a plecat contrariată. Aveam o stare pe care nu am mai regăsit-o de atunci, efectiv de liniște și grație, așa, eram deasupra lucrurilor. Au venit medicii, m-au examinat, nu mai aveam nimic. M-au externat. M-am întors la cămin și am zis: nu se poate să cred în vrăji, vrăjile nu există. A fost autosugestie. Și așa am încheiat capitolul: a fost autosugestie, m-a sugestionat călugărul și a dispărut tot. Acum, după mulți ani mă întreb, din când în când: a fost autosugestie?

Așa cum v-ați dat probabil seama, la spital am fost singur. Sora mea a venit, chemată de profesorul de la cenaclu. A trecut prin chinurile morții lângă mine. Și m-am întors la cămin singur. Dar despre asta, în episodul următor.

Cu drag, Horea

One Reply to “Povestea vieții mele VI”

  1. Tulburator! Adica: impresionant, emotionant, miscator, zguduitor, vibrant, ravasitor si… plin de duiosie, rarisim scris.
    Ma intreb daca ati putea scrie si altfel decat – tulburator?!
    Imi place ideea unei video-poveste, cuvantul rostit reverbereaza inca si mai puternic ca cel scris. Va sustin si va incurajez!
    Sa fie voce, sa fie lumini si umbre, sa fie emotii! Sa fim trairi! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *