Povestea vietii mele V

Dragii mei dragi

Voi continua pentru voi povestea vieții mele, partea a V-a

Ca să înțelegeți despre ce este vorba, trebuie să citiți mai întâi Povestea vieții mele I, Povestea vieții mele II, Povestea vieții mele III, Povestea vieții mele IV

Vă povestisem că în Rahova stăteam în cameră cu un băiat, cel care îmi turnase vodcă pe gât ca un Saint-Bernard iarna pe pârtie, cel care avea să mă ducă la viitoarea mea soție. Cum? Foarte simplu:

El era student la Arhitectură, în anul I, ca mine și era cumva atras de freneticul jurnalist a cărui viață încăpea într-o geantă medie. Deci ne-am împrietenit. Și, unindu-ne forțele, am părăsit oribilul bloc din Rahova, ca să ne mutăm într-o normală garsonieră în….Pantelimon :))) Am căzut aproximativ din lac în puț, dar nu era un puț foarte adânc, în sensul că garsoniera era mobilată, călduroasă și nu se afla chiar în inima Pantelimonului, ci mai degrabă în ochiul lui, deci mai pe la început. Eram foarte fericit! Căldură! Pat! Un singur om prin preajmă! Ce-mi puteam dori mai mult? Era și foarte tăcut, deci foarte potrivit pentru limbutul student de la Jurnalism. Ei bine și acest drag prieten, al cărui nume nu am să-l spun (poate nu vrea) era îndrăgostit de o frumoasă fata. Atât de îndrăgostit, încât o desena. Umpluse pereții cu desene cu ea. Chiar era frumoasă. Literalmente umpluse casa cu ea. Vorbea tot timpul despre ea, despre cum o curta (paranteză: am înțeles că a curta a devenit un cuvânt revolut și că acum se spune “s-a dat la”, dar eu rămân țeapăn la “a curta”), deci îmi povestea cum o curta fără speranță, eu ca un bun prieten îi dădeam sfaturi, jeleam cu el, câte nu făceam cu el! Din Rahova începuse să o iubească și târâse iubirea cu el în Pantelimon. Ea, elevă în clasa a 12-a la un liceu de artă, el la Arhitectură. Deci mi-a împuiat capul cu ea. Era foarte îndrăgostit. Și ea nu și nu. Până când el a zis gata. Și i-a trecut. Nu-mi venea să cred. Nu o mai iubești? Nu Ești sigur? Stai să te testez. Tralala. Chiar nu o mai iubea. Și a mai trecut timpul. A venit vara. El era prieten cu fratele ei. Ea a dat BAC-ul, apoi a dat admitere la Arte Plastice și a intrat. Ce bine. El, mon ami, s-a îndrăgostit de altă fată. Și au început să iasă împreună. Deci i-am cerut voie: îmi cer scuze, îmi permiți să curtez fosta ta iubire? Știți că între băieți așa se face (între unii băieți). Suntem gentlemeni. Nu ne facem rău așa între noi. Decât dacă vrem. Deci i-am cerut voie frumos. Îmi dai voie? Chiar te rog, a zis. L-am analizat încă o lună, dacă chiar zice te rog sincer sau mi-ar băga capul în țeava unui tun și m-am convins că e sincer. Ok și când a început anul universitar, în octombrie, am pornit la drum. Acum începe povestea vieții mele partea a V-a, de fapt.

Cum credeți că am procedat? În acea vreme colaboram și la România Liberă, mai trimiteam articole. Deci știind că fratele ei este student la Arhitectură și că locuiește cu ea în București, am sunat la ei acasă. A răspuns el. Am zis: bună ziua, sunt jurnalist și aș vrea să vă iau un interviu pentru România Liberă, despre viitorul arhitectonic al Bucureștiului. Cum vedeți dumneavoastră Bucureștiul? Și am început să-i pun întrebări. Planul era să-l tot intervievez până apare ea, nu știam cum ar putea să apară, deci pe parcurs mi-am dat seama că nu era un plan bine pus la punct. Epuizasem toate întrebările posibile, el era foarte încântat, dar ea nu apăruse și nu mai știam ce să-l mai întreb. Așa că am început să-l întreb cum ar fi dacă ar pune Bucureștiul pe piloni, dacă ar fi suspendat peste o apă etc :))))))))))), până când, ÎN SFÂRȘIT, a apărut ea. Adică el a zis: a intrat sora mea în cameră. Eu de la telefon: încântat, salutați-o din partea mea. Te salută un jurnalist care-mi ia un interviu, a zis el, unu’ Horea Bădău. Atât mi-a trebuit, am încheiat repede cu pilonii, am înțeles cum îi puneți, o să stea puțin înclinată capitala, dar nu e problemă, vă mai sun mâine să vorbim, la revedere. Apoi țopăiam fericit prin casă, yes, yes, yes, a auzit de mine. Și ce dacă? NU contează, a auzit. A doua zi am sunat din nou să întreb cum ar arăta Bucureștiul cu blocuri din polistiren. Dar…. a răspuns ea. Aaaaaaaa și asta a fost tot. Am vorbit 4 (patru) ore la telefon, nici nu mai știu despre ce am vorbit (dar despre ce nu am vorbit????), a rămas că vorbim iar a doua zi, am sunat iar a doua zi, iar am vorbit 4 ore (el era cam gelos că nu mă mai interesează pilonii), apoi am invitat-o să ne plimbăm prin Herăstrău. A zis da. Țin minte și acum, era prin octombrie. Mi-am zis: îi propun să facem înconjurul lacului, ca să am timp să o iau de mână. Lacul e mare, deci am timp din 30 de încercări. Și am început să înconjurăm lacul. Doamne ce mare e, mă gândeam eu foarte încântat (nu-l mai înconjurasem niciodată). Și l-am tot înconjurat, începuseră să mă doară picioarele, dar nu am putut să o iau de mână. Nu puteam, așa ardelean cu bun simț cum eram, ea foarte cuminte, eu mai sunt și Fecioară, deci cu scenarii etc. Începusem să fiu disperat: se termină lacul! Nu am luat-o de mână, deci nu am făcut nimic!!!! Și atunci am văzut o terasă, ca pe Fata Morgana și am zis: hai să stăm să bem o bere. Nu am băut în viața mea bere. Ea a zis “bine”. Era foarte karmică cu mine. Cred că puteam să o iau de mână de când am intrat în Herăstrău. Dar eu nu și nu. Am băut berea, apoi am pornit iar în întreprinderea de a face înconjurul lumii. Și pe urmă am zis: ce-o fi, o fi, mă aruncă în lac, nu mă interesează, eu o iau de mână. Și am luat-o. Și și-a cuibărit mâna în mâna mea și atunci am simțit că toată lumea nu era decât o casă imensă pentru noi doi, iar lacul, o băltuță care n-am mai fi vrut să se termine niciodată. Nici eu, nici ea.

Așa.

Apoi a fost exact ca în basme. Ea era zâna vieții mele, era atât de frumoasă și de sensibilă încât îmi amintea mereu de plimbarea noastră în Herăstrău, pentru că mi se părea mereu că este ca natura, așa, ca atunci când iei un braț de flori de câmp și te scufunzi în el ca să te pătrundă mirosul în toți porii și să uiți de tot. De unde ai venit și unde te duci. Dar eram caști. Eu eram foarte gentleman. Amândoi la început de drum, deci ne căsătorim înainte. Nu ne batem joc 🙂 Tatăl ei, un om foarte dur i-a zis: te căsătorești? Cu cine? Cu un student fără niciun ban în buzunar? Cine o să țină casa? Adevărul este că arătam cam jigărit pe vremea aia, deși schimbasem geaca de camuflaj, cu altă geacă de camuflaj. Pe urmă mi-am dat seama că treaba asta cu gecile de camuflaj nu era exact o costumație de viitor ginere. Dar noi ne-am iubit, ne-am iubit, fără să ne pese. Iar ei, părinții ei nu ne-au mai lăsat să ne vedem. Lasă studentul jigărit de la Jurnalism, tu ești foarte frumoasă, îți trebuie o partidă, un om cu casă, nu un om fără casă, fără familie, fără nimic. Ea a fugit la mine, s-a urcat în tren și a venit la Cluj, unde eram eu. Atunci am știut că e soția mea. Când am mers să o iau din gară, să o strâng la piept, speriată, dar în același timp curajoasă, cu o privire care mi-ar fi permis să mut gara din loc dacă aș fi vrut. Dar nu am vrut, am zis să păstrez puterile pentru mai târziu cănd va fi cazul. Și a fost, că tatăl ei a venit după ea, cu o falcă în cer și una în pământ, să o recupereze. Ca-n filme. Și mama. Ce o să faceți voi, că familia înseamnă bani? Ei erau niște oameni foarte puțin înstăriți din Ploiești. Aveau televizor cu cablu și un singur program, care se tot schimba: adică 15 minute era program românesc, 15 minute intra o televiziune italiană și tot așa, ca să economisească bani. Am fost la ei la masă, au luat un cârnacior oltenesc, l-au plimbat demonstrativ prin fața tuturor (eram 5 la masă), acum îmi dau seama că și mirosul e un fel de mâncare, apoi l-au tăiat în 5 bucăți, că mie mi s-a făcut inima cât un purice și mi-au pus în farfurie un degetar de cârnat. Eu pe vremea aia aveam două joburi, deci ca în filmele indiene, m-am dus în oraș și am venit acasă cu tone de mâncare, cârnați, ce-o mai fi și le-am trântit pe masă. Plus șampanie. Nu știu de ce am luat șampanie, cred că îmi făcuse rău la ficat cârnățelul. Dar tatăl ei s-a uitat la mine dur și a zis: azi ai serviciu, dar dacă mâine nu mai ai? Corect, la asta nu mă gândisem. M-am dus, m-am dat cu capul de pereți și i-am zis: dragostea mea, trebuie să plecăm de aici, să ne facem viața noastră. Zis și făcut. Am decis să ne căsătorim pe ascuns. Eu aveam buletin de Cluj, ea de Ploiești, locuiam amândoi în București, unde era mai aproape să ne căsătorim? La Ploiești. Așa că am sărit în tren, ne-am dat întâlnire pe ascuns, aveam parole (când bufnița țipă de trei ori huhi-huhi, tu răspunzi cu un zgomot de broscuță, tringhi-linghi – bine asta e glumă, dar ca să vedeți cam care era situația – tatăl ei era extrem, dar extrem de dur și nu vreau să intru în detalii cu privire la modul în care se purta cu familia). E suficient să spun că ne-am întâlnit pe ascuns, pentru că aveam motive, ne-am dus la Casa Căsătoriilor, bună ziua, bună ziua, am venit să ne căsătorim. Analizele: uitați-le aicea. Paranteză: în ziua când ne-am făcut analizele la București, ne-au prins controlorii pe RATB. Si eu le-am spus: haideți domnule nu ne dați amendă, uite ne-am făcut analizele, ne căsătorim. Ne-au pupat ăia, mai era puțin și făceau horă cu noi în autobuz, eu am zis: ședeți blânduți, că nu ne căsătorim azi, dar mulțumim oricum, ținem minte mișcările pentru nuntă. Deci ne-am înscris la Casa Căsătoriilor și ne-au dat termen 10 sau 15 zile, în ziua de, la ora de. Ca bătaia din curtea școlii (numai pentru inițiații care au citit Povestea vieții mele partea a IV-a).

Și în ziua de la ora de, țin minte și acum, eram la facultate la curs, cu bunul meu prieten Mihai (poreclit Țuțu). Și i-am zis: trebuie să vii cu mine la Ploiești, că mă însor și am nevoie de un martor. Poooftiiiim, a sărit Țuțu? Da, trebuie să vii cu mine la Ploiești, am nevoie de martor, așa cer ăștia la Casa Căsătoriilor, dar fii atent, trebuie să te avertizez,  tatăl ei a zis că ne omoară, este violent deci nu e glumă, dacă ne omoară asta e, o viațâ avem, oricum mă omoară pe mine, nu pe tine. Tu relatezi :)))) Acum râd dar atunci eram serios. O viață avem. Ne trebuiau martori, ea făcuse rost de cineva, îmi trebuia și mie unul. Și Țuțu a fost de acord, deși avea o stângere de inimă cu bătaia. Și, dragii mei, am sărit în tren, eu în geaca mea de camuflaj, cu pleata în vânt, să-mi iau de soață, aleasa inimii mele din Ploieștiul asediat. Făcusem plan cu viitoarea soție, mai ceva ca Rezistența franceză, cu ore, minute, distragerea inamicului, sabotaje etc :))))

Ce credeți să s-a întâmplat? Ce credeți, ce credeți? Vă las să vă gândiți până iau o gură de ciocolată neagră. Am două tipuri: Heidi simplă și Heidi cu alune. Știu că nu e o alegere bună, dar o să iau Heidi cu alune. Gândiți-vă până revin.

Da, tatăl ei era foarte violent, printre altele de aceea fugise ea la mine la Cluj și de aceea îmi încordasem eu mușchii când a venit.

Buuun. Deci am ajuns la Ploiești. Aaaaam veniiittt. Ne-am dus la Casa Căsătoriilor. Acolo, surpriză: mama ei care, ca toate femeile, era foarte intuitivă, și-a dat seama că se petrece ceva și a aflat tot. Întrucât deja ne înscrisesem, a trecut de partea inamicului, adică de partea noastră, așa că la Casa Căsătoriilor mă așteptau viitoarea mea soție, într-un frumos paltonaș roșu, mama ei, plus o delegație de femei de la scara blocului, care nu știu de ce venise, că un singur martor era de ajuns. Ea, iubirea mea, venise într-un frumos paltonaș roșu, eu cu geaca de camuflaj și cu fularul aruncat peste umăr zâmbind amândoi ca doi nebuni….au ieșit niște poze extraordinare la Casa Căsătoriilor, păcat că nu le mai am. Dar ne-am căsătorit așa, din vârful aripilor, pentru iubirea noastră. Momente unice într-o viață.

Apoi am plecat direct la București, tatăl ei a venit și ne-a vizitat după trei luni, pentru că era convins că în primele trei luni vom muri de foame, dar noi ne-am făcut un cămin minunat în garsoniera din Pantelimon eliberată de prietenul meu, care a devenit prietenul nostru cel mai bun.

Ne-am iubit și să știți că totuși lunile cât am fost împreună caști au dat momentului ceea ce merita cu adevărat. Ne-am început viețile simultan și cred că ăsta e un lucru rar și pur care e păcat că nu se mai întâmplă aproape deloc azi.

Eu student, ea studentă, eu eminent, ea eminentă. Ăsta e un citat din Cărtărescu, o să pun toată poezia la sfârșit, dar trebuia să avem ce pune pe masă. Ca urmare, am dat curs unui anunț făcut de Ion Cristoiu, care pe vremea aceea era un celebru jurnalist gras și cu plete, care voia să repete succesul legendar al ziarului Evenimentul Zilei, cu un nou ziar: Tineretul Liber. Și făcea angajări. Pentru reporteri speciali. Aveam soție, nu mai puteam să lucrez ziua și noaptea (măcar noaptea să nu lucrez), deci am mers la concursul de angajare. Țin minte și acum: intram amândoi de mână în Casa Presei, puțin înfrigurați – oare vom reuși? Aici va fi viitorul nostru? Dar inimile ne băteau calde, ne sărutam cam de 2 ori pe minut, deci nimic rău nu putea să se întâmple. Și examenul a decurs așa: Ion Cristoiu ne-a primit pe toți într-o mare încăpere înconjurat de bodyguarzi și a zis: mergeți, la alegere, la Gara de Nord, Piața Unirii, Parcul Cișmigiu și veniți, din pământ, din iarbă verde, cu un material de presă. În două ore. Și am plecat. Adică noi am plecat pe jos de mână și ne uitam cum trec rapid pe lângă noi ziariști frenetici pe biciclete, motociclete, mașini, toți în căutarea furibundă a marelui material care-i va aduce alături de Ion Cristoiu, la un salariu dublu față de ce câștigam eu ziua și noaptea. 2 ore era puțin timp. Ca să mergi, să găsești ceva, să te întorci și să scrii. Soția mea m-a strâns de mână îngrijorată, așa cum pășeam noi, singurii pietoni ai concursului: nu cred că vom reuși, iubitule. Eu am strâns-o de mână și i-am zis, ba da, iubito, vom reuși. Am luat metroul de la Aviatorilor, am coborât la Piața Unirii 1. Acolo, în subteran era o ușă, ca toate ușile, dar eu știam ce se ascunde în spatele ei, din zilele mele de reporter pe Social; sediul sindicatului Metrorex. Am intrat acolo, direct la  burtosul șef de sindicat. Era un fel de Don Corleone, stăteau la coadă oameni cu găini în plase, cu sticle de vin, cu brănză, cu de toate, toți se închinau Marelui Șef de sindicat care gestiona spațiile comerciale de la metrou. Știam informația, o aflasem de o săptămână de la minister, știam cum să-l fac pe Corleone să vorbescă, am călcat pe două găini, ca să-i dau soției mele un scaun, l-am luat tare pe mafiot (ce m-a iubiiit soțiiaaa meaaa dupăăăă), a spus tot, apoi am ieșit pe peron, am întrebat oamenii ce părere au despre respectiva problema care avea să-i privească pe toți. Mi-am luat draga soție de mână, am ieșit frumos la suprafață, am intrat într-o cafenea, am scris tot, apoi am plecat înapoi la Casa Presei. Pe lângă noi treceau taifunuri de biciclete, motorete și mașini. Toți cu articole minunate scrise din viteza cailor putere, la Piața Unirii 1, 2, 3, 4, 5. 27, 28, la Gara de nord, in fata Turnului Eiffel. Nimeni nu a luat concursul. Doar doua persoane l-au luat: eu si Moise Guran. Credeti ca Moise Guran e un tip slab? Nu, e super-tare ca ziarist. El a luat si cu mine, care am stiut ce se afla in spatele unei usi de la Piata Unirii, ce si cum sa intreb. Ion Cristoiu a fost super-entuziasmat de noi, ne-a angajat pe loc. Reporteri speciali, reporteri de investigatii.

Am incalecat pe un cal alb imaginar si am mers acasa cu aleasa inimii mele. Calul nu exista, dar noi am mers acasa exact ca si cum am fi mers pe un cal alb. Pe lângă noi se târau motorete plângăcioase.

Scriind acum, îmi dau seama că eu am impresionat mereu prin capacitatea de a mă descurca în situații limită și de a fi creativ. De reținut. Că acum vreau să mă însor din nou :)))

Deci ne-am întors acasă și am început o nouă viață. Mama ei ne trimitea pe tren borcane cu ciorbă, eu trimiteam înapoi borcanul cu o sticlă de șampanie 🙂

Un ultim lucru aș vrea să vă mai povestesc din acest episod: într-o noapte aveam o anchetă foarte grea de făcut. Era despre dealeri de droguri, trebuia să mă infiltrez într-o rețea, era greu și periculos. Țin minte și acum că un alt ziarist care a vrut să facă același lucru, a căzut lat lângă mine. Dar eu am mers înainte. Și în acea noapte, pe care eu am petrecut-o infiltrat într-o rețea de droguri și prostituție, soția mea, draga de ea, m-a așteptat pe fotoliu, pentru că nu putea să doarmă de grijă. Și, pentru că îi era dor de mine, mi-a pictat portretul așteptându-mă. Am găsit-o dimineața adormită, cu portretul meu în brațe.

Nu cred că pot adăuga vreun cuvânt la asta. Chiar nu pot

Deci am să mă opresc aici. ȘI am să vă povestesc în Povestea vieții mele partea a VI-a, cum s-a folosit soacra mea de acel portret ca să-l dea unei vrăjitoare și să-mi facă vrăji (ați citit bine – nu credeți în vrăji? nici eu, de aceea interesant ce s-a întâmplat) și cum am divorțat. Pe curând.

 

 

One Reply to “Povestea vietii mele V”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *