Povestea vieții mele IV

Continuarea povestii vietii mele (I), (II) si (III)

Și am ajuns la București. Știți cum am venit? Cu o sticlă de whisky, să dau la cazare la cămin (așa auzisem că se face), cu caietul de poezii (pe care am scris și primul curs), cu o geantă în care a încăput tot și cu care aveam să mă trambalez prin toți anii studenției (tot ce aveam încăpea în ea, mai puțin în ultimul an, că strânsesem multe cărți) și cu o singură mare șansă: intrasem la facultate.

Țin minte și acum: nu aveam altă șansă, nu aveam alte posibilități, nu aveam unde să mă întorc. Dacă picam trebuia să rămân în București și să-mi găsesc de lucru. Mi se pusese în vedere, că nu mai pot să stau unde locuisem până atunci. În trenul care mă ducea de la Constanța la București, mă uitam pe geam și milioane de planuri îmi defilau prin fața ochilor: ce voi face, cum mă voi descurca? Și mă rugam, mă rugam tot timpul. Examenul fusese foarte greu: Geografie, Filosofie, Economie, Istorie, Literatură Română, Gramatică și o Limbă străină. Așa se dădea atunci la Jurnalism. Trebuia sa fii multilateral dezvoltat. Proba de Literatură avea și o probă de creativitate: trebuia să-mi imaginez că sunt jurnalist și relatez incendiul de la Moara cu Noroc, să compun ultima scrisoare a doamnei T către Ladima și încă un subiect pe care nu-l mai țin minte. La Geografie am avut tot trei subiecte, țin minte că unul dintre ele a fost satul răsfirat, adică exact genul de sat din Țara Moților, de unde mă trag eu, la istorie trei subiecte, nu le mai țin minte și tot așa, Economie etc. Țin minte că la gramatică a fost un subiect foarte greu, un text cu multe capcane, una maaare pe care am descoperit-o, am muncit-o și am ucis-o. Nu toți au reușit asta. Cei mai mulți nu au observat-o, au rezolvat repede textul și au ieșit din sală fericiți. Când am ieșit eu, sora mea era albă ca varul: de ce ai ieșit așa de târziu? Ceilalți au ieșit la jumătatea probei. Nu ai știut? Iar eu, cu aerul mândru al unui miner care iese din șut după ce a dat, nu a primit unul, am zis: nu știu dacă cei care au ieșit repede o să ia proba, părea simplu, dar era o capcană pe parcurs. Și am avut dreptate. Cei care au ieșit prea repede din șut, chiar asta au primit :)). Gramatica am învățat-o așa: în clasa a 12-a, pentru că nu aveam bani de meditații, m-am mutat în prima bancă la toate materiile la care urma să dau admitere. L-am părăsit pe colegul meu din penultima bancă, care se uita la mine ca la un om căruia tocmai îi sărise o rotiță (mergi în prima bancăăă? tringhiii-linghiiii!) și m-am proțăpit în prima bancă. Zbang, sub privirile profesoarei. Aveam de unde alege: primele două bănci erau libere pe toate trei rândurile. Profesoara de istorie când m-a văzut în prima bancă a avut un șoc: ce vreau de la ea? De ce mă bag așa în sufletul ei? În plus eram fondatorul și redactorul-șef al ziarului în limba franceză al liceului, o intrigam: Qu’est-ce qu’il veut ce type? Va chez la prof de francais, regarde pas dans mes affaires! :)) Dar eu aveam un plan: mă mutasem în față ca să urmăresc și să înțeleg tot ce spune. Scriam absolut tot, apoi mă duceam acasă, unde cumpărasem pentru fiecare materie câte un caiețoi grosoi cu coperțoi de carton, să țină mult timp, mâ gândeam eu – și transcriam tot ce scrisesem în clasă, în ziua respectivă, ca să țin minte. Apoi, hop, înapoi în prima bancă. La începutul fiecărei ore profesoara ne întreba ce reținusem din ora trecută. Cine era cu mâna pe sus? Io! Că reținusem tot, după ce transcrisesem acasă. Așa că profesorii au început să mă aibă în vedere, un elev care scria tot cu râvnă tot ce spuneau, care era partener de dialog, răspundea la toate întrebările, era mereu pe fază. Dacă nu mai știau ce spuseseră la ora precedentă, aveau pe cine să întrebe. 🙂  La teză la istorie mi-a picat ascensiunea nazismului și am fost la fel de fericit ca acum când scriu: un subiect care îmi permite să mă desfășor!!!!! Și am scris și am scris și am scris! Lalalalalaaa, multuumesc pentruu subieeect! La următoarea oră, profesoara de istorie, care era o femeie foarte dură, a zis: aș vrea să citesc în fața clasei o teză . Eu eram foarte încântat: citește o teză! Am ce scrie în caiet!! Teza lui Horea, a continuat. Mi s-a înmuiat pixul (hei, hei, fără diverse gânduri!! înapoi cu mine la citit! :))) ) Și a citit teza cuvânt cu cuvânt, cu intonație. La sfârșit a zis: așa trebuie scrisă o teză. ȘI m-a întrebat: unde vrei să dai admitere? La Jurnalism am grăit eu în mica sală din liceul constănțean, unde aveam printre colegi un viitor câștigător al premiului Herder, un poet și un filosof, cu care rupeam în discuții nesfâșite băncile din Parcul Tăbăcăriei, până când luna cobora spre noi și ne spunea: mda, m-ați ținut de vorbă și de data asta, vă mai aștept, lunaticilor. Și plecam spre case, o gașcă de boemi consumatori de literatură și filosofie, cum nu s-a mai văzut. Ne luam la întrecere, începusem Istoria Literaturii Române a lui George Călinescu și ne povesteam unul altuia ce am citit. Eu eram fan Noica, umblam peste tot cu Jurnalul de Idei, ca să citesc câte ceva când aveam timp liber (și acum mă ghidez după idei de acolo), altul era fan Eliade, că de aceea citeam toți ca disperații Istoria Literaturii, eram inspirați de Romanul Adolescentului Miop, unde Elade citea până i se scurgeau ochii, în fine deci el era fanul lui Eliade, Mircea Țuglea era propriul său fan (a decedat de curând în circumstanțe triste, exact când publica prima carte de proză la Polirom, Dumnezeu să-l Odihnească, oftez când scriu) și Tudor Sorin Dinco, un tânăr poet, care avea să ajungă profesor de română – datorită lui am început să scriu poezie. A mai rămas una singură din câte am scris. Mai exact, fragmente. Vreți să le citiți? Le găsiți aici. Așa, deci fanul lui Eliade era un critic care-ți zbura creierii. Orice făceai, te critica. Dar așa, dur și mărunt. Mi-a fost cel mai bun prieten. Îmi place să țin aproape oamenii care critică. Cred că lângă ei te desăvârșești. Bine, asta e și un fel de scuză că eu sunt Fecioară și critic tot timpul. Deci datorită lui, dragul de el, am trecut de la Codul Bushido, cu care venisem de la cămin, de la Cluj, la Eliade și Noica. Ah! Să vă povestesc ceva: Deci v-am spus că la Cluj învățasem karate, tralalal-lilili, că aveam un frate de cruce, tralalala-lilili, buuun. Când am venit la Constanța, vorbeam domol, așa: Iooi, ishtenem, no’ ni mă cum s-o țâpat ăla die sus die pă casă, jos pe trotuar. Fix cum vorbește Iohannis acum (de a intrat în alertă sistemul de siguranță de la Europa FM). Fetele mă iubeau, băieții, nu. Nu de la mine din clasă, dintr-o clasă paralelă, mai pe la H, i, J, așa. Și m-au anunțat că o să mă bată. Deci m-au anunțat. Nu, așa, nu se fac surprize, a fost un gentleman’s agreement: la ora X, în ziua Y,  te batem. În curtea școlii. Erau trei. Intelectualii mei, tot trei (că numai atâția băieți eram în clasă la Filologie), au zis: nu te lăsăm! Suntem cu tine! Mergem toți și îi rupem. Deci dacă te uitai la noi, vedeai trei sâlcii unduitoare, un fel de Beatles cu plete, plus io, mai înalt. Deci m-am uitat la sălcii și am zis – e clară situația, trebuie să acționez. Ce credeți că am făcut? I-am scris lui Florentin, fratele meu de sânge, de la Cluj. Scrisoare. Dragă frate, uite în data de, la ora de sunt programat la bătaie. Ce credeți că a făcut? Dragul de el! Mi-a trimis un pachet în care erau: 1. vitamine 2. un nunchak (pe care știam să-l mânuiesc bine), 3. o mânușă de piele cu monturile taiate (pentru impresie artistică), 4. un box. Super. M-am înarmat până în dinți, am luat cu mine sălciile și ne-am prezentat în curtea școlii. Unde cei trei, nu mi-e clar de ce, au abandonat când ne-au văzut. Îmi place să cred că i-am impresionat dar sunt deschis și la alte explicații :))))) Așa, deci în fața acestei clase compuse din trei neînfricați, cu mine patru și multe fete,  profesoara a zis: cu siguranță o să intri la Jurnalism, considerată atunci cea mai grea facultate după Drept (ca admitere). Am plutit de fericire până acasă. Paranteză: dacă ați rămas cu imaginea neterminată a bătăii și v-ați imaginat scena, uitați-vă cum arătam atunci. Așa arătam, că în ziua aceea mi-am făcut poze pentru BAC:

Scriam poezie, citeam și discutam filosofie și mă duceam în același timp fioros (se vede în poză ce fioros sunt, nu?) la o bătaie programată :)))) N-a mai avut loc, dar nunchakul l-am folosit într-o noapte în Pantelimon, când prietenul meu, cel care avea să mă ducă la viitoarea soție, am scris mai jos jos despre el (am fost însurat de la 21, la 23 de ani), a fost atacat.

Eh și după cele spuse de profesoara de istorie, am zburat până acasă, lalalala, a zis că intruu, lalala, a ziis că intruuu. Povestea de la Istorie s-a repetat și la alte materii. Problemă: la Gramatică nu exista materie. M-am documentat și am aflat că o făcusem până în clasa a 8-a. Eu deprinsesem gramatica după ureche, nu făceam niciodată nicio greșeală, dar eram un urechist, exact ca cei care cântă fără note – dacă mă puneai să explic de ce e pronume și ce caută acolo, nu știam. Nu aveam bani de meditație dar o profesoară de română, care știa povestea vieții mele, s-a oferit să-mi dea meditații gratuit, sub următoarea formă: eu să iau toate cărțile de gramatică 6-8, să le citesc singur acasă, să fac toate exercițiile, iar ea doar să mi le corecteze. Ok, am luat cărțile și am început să deslușesc ce e cu pronumele, cu substantivul. Apoi am făcut exercițiile. Când se strângeau multe, mergeam să mi le corecteze. Nu mi-am dat seama, dar am trecut prin toată gramatica în trei luni. Mi-am dat seama la sfârșit, când profesoara mi-a spus: ai învâțat singur toată gramatica în trei luni. Mi-a făcut mare plăcere să lucrez cu tine, o să ajungi cineva. Și mi-a zâmbit. Nu am s-o uit niciodată. În anul întâi de facultate, am făcut practică la Radio Constanța și când am avut dreptul să spun prima oară știri pe post, înainte de a începe jurnalul, i-am spus numele și i-am mulțumit. Am spus că nu o să uit niciodată.  Era să-mi zboare un caiet în cap redactorul-șef, dar m-am ferit și cuvintele au ajuns în eter. M-a ascultat, știam că face asta. Cand ne-am văzut, a plâns. Și eu. Cred că așa am început să înțeleg ce înseamnă să ajuți pe cineva și de ce viața e plină de îngeri.

La toate astea mă gândeam în trenul spre București, unde trebuia să rămân și să mă descurc oricare ar fi fost rezultatul. Și îmi mai aminteam ceva: îmi aminteam că la admitere am compus cea mai frumoasă scrisoare a doamnei T către Ladima. Mi-o aminteam clar. Îmi plăcuse ce am scris. Și reportajul de la Moara cu Noroc. Când am ieșit de la admitere am zis în sinea mea: mie mi-a plăcut ce am scris, chiar este ceva de calitate, ceva foarte bun. Dacă le place sau nu și celor din Comisia de Corectare e treaba lor, mie îmi place, știu că am făcut treaba bună, e un produs bun, de calitate, de care sunt mândru. Asta contează. Așa am gândit și când am trimis Teoria mea, că vom abandona alfabetul scris și vom comunica prin imagini, Societății Franceze în Științele Informației și Comunicării, cel mai prestigios for științific în domeniu. Auzi ce tupeu! Să trimiți Teoria ta celui mai înalt for științific francez în domeniu. În România nu mă credea nimeni, toată lumea scria și citea bloguri, Facebook era la început, o modă trecătoare, așa se spunea. Instagram nici măcar nu apăruse. Dar eu am spus: vom comunica prin imagini, imaginea va înlocui cuvintele. Și am trimis la SFSIC. Apoi m-am întins pe pat, cu palmele sub cap, eram foarte obosit, era 12 noaptea, adică termenul-limită, (eu am trimis-o la 12 fără 5) și am zis: știu că am lucrat și am trimis un produs de calitate, mie mi-a plăcut, știu că e foarte bun. Dacă lor nu le place, e treaba lor, eu știu că e un produs bun și mi-am făcut treaba bine. Și așa a fost. În toate cazurile.

Și mergeam eu spre București, ca să aflu rezultatele, nu vi se pare că am vorbit prea mult despre cum mergeam eu cu trenul spre București? Bine, am ajuns, gata. Și am urcat la etajul 6, țin minte și acum, era o atmosfera de înmormântare, lumea plângea pe lângă avizier, era un aer așa umed, că se făcuse ceață…M-am târât cu bocceluța până la liste, gândindu-ma că bine că am ajuns în București, îmi găsesc eu serviciu, la o spălătorie auto sau ceva, apoi am început să citesc, de jos în sus, nu de sus în jos. Am terminat cu toți picații, mi-am recuperat inima care-și făcuse pat în rinichi, înseamnă că am intrat, am citit mai sus, mai sus și m-am regăsit la jumătatea listei: Bădău Horea Mihai. M-am dus la geam și am privit Bucureștiul de la etajul 6 (care de fapt e 8 că sunt două mezzaninuri) și am zis: mulțumesc tată, că mi-ai dat șansa să-ți arăt că voi fi ceea ce ți-ai dorit tu, să-ți arăt că poți fi măndru de mine. M-am întors la Constanța, de unde trebuia să mă mut obligatoriu, m-am dus direct la catedrală, m-am așezat în genunchi și i-am mulțumit lui Dumnezeu. Un gest pe care ar trebui să-l facem des în viață și din păcate îl facem foarte rar.

Și iată-mă la București, în prima zi de facultate, cu sticla de whisky, cu caietul de poezii (cel mai de preț lucru al meu, am spus că merg cu cel mai de preț lucru la facultate) și cu ultimul exemplar din ziarul liceului, în limba franceză, Debarcasem. Cu o stație de metrou mai departe de facultate. Greșisem drumul, ocazie cu care am învățat ce înseamnă distanțele în București, că am mers pe jos – ce înseamnă o stație de metrou? Am aflat ce înseamnă!! Și pentru că eram caz social, am primit loc în cămin fără sticla de whisky pe care am deschis-o cu cei 5 noi colegi de cameră și șobolanul Șobi. În colțul camerei noastre din căminul Panduri, aveam o gaură imensă într-un colț, unde sălășluia Șobi, un șobolan bondoc, pe care care, după ce am încercat să-l inoportunăm cu sticlă pisată și cu alte substanțe otrăvitoare, l-am adoptat. Ne mai însoțea seara când mergeam la toaletele comune de pe hol – noi la toaletă, el la masă, că la toaletă era și ghena. Cu un mers feminin mergea Șobi, dar bondocel. Șobi a fost subiectul primului meu articol de presă la Radio Delta. Un profesor francez care preda la noi, Marc Capelle ne-a anunțat că Radio Delta, filiala română a Radio France Internationale, face angajări. Eu pe vremea aceea trăiam așa: luam o conservă de sardine și o împărțeam în trei – un pic dimineața, mult la prânz și restul seara. Mă mai salvau petrecerile pentru că atunci veneau fetele cu mâncare de acasă. Eu întâi mâncam și apoi dansam. Sau mâncam și nu mai dansam. De unde am învățat zicala; nu dansa pe stomacul gol :))

Deci, cum am aflat că se caută reporteri la Radio Delta, am mers acolo. Cu încă 11 colegi. Pe 2 locuri. Și redactorul-șef adjunct a zis așa, nu-l voi uita niciodată, Stelian Tănase: sunteți prea mulți. Ca să vă selectăm, primele trei luni veniți dimineața la ora 4 și faceți revista presei pentru ora 9. În fiecare dimineață la 4? Daaaaa. Până la 9? Daaa. Ok, la treabă. Și m-am dus în fiecare dimineață la 4 să fac revista presei, pentru că ziarele ieșeau de la tipografie noaptea pe la 1, ajungeau la radio pe la 2-3, numai calde ca să faci revista presei și s-o dai redactoriței care venea fresh la serviciu la 8.30 (care când s-au deschis magazinele Stefanel la București a zis pe post – S-au deschis magazinele Ștefănel). Îmi era antipatică. Îmi plăcea mai mult Șobi. Și au trecut zilele. Și ne-am împuținat. Eu, în fiecare dimineață la 4. În fiecare dimineață la 4. Apoi la cursuri. Era primul an, nu lipsea nimeni și aveam cursuri până la 8 seara. După 3 luni rămăsesem exact doi. Dar tot nu ne-au angajat. Ne-au dat în schimb legitimații de presă și reportofoane. Eram atât de fericit! Aveam legitimație de presă (e drept că scria colaborator pe ea) și un ditamai reportofon, care era cât un magnetofon, cam cât un laptop mare și se căra în spinare. Ș l-am cărat pe la mitinguri, unde înghețam cu microfonul în mână ca să iau o declarație, pe stradă la vox-uri, unde întrebam lumea ce părere are despre un subiect și primeam înjurături în proporție de 90% de la oameni care strigau: mințiți poporul cu televizorul! Deși lucram la radio. Am înțeles de ce vox-urile erau pentru nou-veniți….Am mai învățat ce bine e să fii fată jurnalistă, nu băiat jurnalist, când Evenimentul Zilei care angaja numai fotomodele (nu e o  glumă, așa era anunțul de angajare) îmi sufla subiecții de sub nas. Deci eu porneam reportofonul, ram, ram prraaaaaaaaam, ca un motor de Dacie iarna, incepeau să se învârtească rotițele, apoi venea domnișoara și lua subiectul pe sus, adică omul, șef de sindicat, ce era, nici nu mai conta, respectivul uita că exist. Pleca în universul domnișoarei. ȘI eu opream cu năduf reportofonul: prrr-prrr-prrr-prr-poc-poc-flip-flip-cichi-cichi (nu vi se pare că asta seamănă cu o melodie? :))) )Și uite-așa treceau zilele, iar eu și cu sardina împărțită în trei nu aveam niciun ban. Până când am dat prima lovitură de presă pe care redactorul-șef avea s-o povestească ani la rând studenților mei. Se întâmpla așa:

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Hop, mi-am dat seama de ceva: ce-ar fi să vă povestesc prima mea mare lovitură de presă video? Hm? Cum ar fi? Tot propovăduiesc eu comunicarea video și scriu, în schimb, ca reportofonul meu de la Radio Delta. Deci aștept opinii: vreți povestea isprăvii mele jurnalistice, PRIMA, video sau v-o scriu aici, la Mac-ul meu obosit?

Până primesc răspunsurile, continui. Și, după lovitura mea de presă, redactorul-șef-adjunct m-a întrebat: Horea ce vrei, spune orice și îți dăm! Și eu, ardelean fraier la primul job în București, am zis: vreau doar să semnez contractul de angajare. Ooooo, nicio problema a zis Stelică, am semnat a doua zi, câștigam 12.000 de lei pe lună, eram foarte încântat. Puteam să negociez 20.000, dar ce știam eu atunci? După aceea viața mea s-a schimbat: veneam la 10 la serviciu și Stelică zicea: Horea vrei să faci ceva azi? Dacă nu vrei să faci, nu-i nimic. Eram în Rai. Din primul salariu mi-am luat o geacă de camuflaj, din aceea de militar, pentru că voiam să fac o anchetă cu aurolacii, deci să mă bag în canal. Și m-am băgat în canal, la Morarilor, țin minte și acum, erau țevi suprapuse și aurolacii amenajaseră locul ca pe o garsonieră: pe țevi făcuseră paturi, aveau vin, prăjituri. Am făcut un reportaj formidabil, în urma căruia am mirosit 2 săptâmâni a Hotel Morarilor, dar am primit o ofertă de angajare ca reporter de noapte la ziarul Libertatea, care atunci era un ziar foarte respectabil, nu fusese cumpărat încă de Ringier și am început să lucrez. Ziua la Radio și la școală, noaptea la Libertatea. Acolo l-am cunoscut pe Ioan Mărgărit, era șef de secție, cel care urma să facă mai târziu Hotnews….dar vă voi povesti și despre asta. Am plecat de la cămin, unde eram un fel de englez la New York, citeam toată ziua Noica, Eliade și Țuțea, autorii mei preferați, iar colegii de cămin nu mă înțelegeau deloc, doi dintre ei beau tot timpul (unul a și murit, Dumnezeu să-l Odihnească, iar celălalt se tichilea, adică bea până nu mai sufla, adică ajungea ca un lepros de la Tichilești, spunea el – dacă vă interesa etimologia cuvintelor). Seara săreau pe geam și mergeau la cârciuma Three Stars, pe care o numeau Trei Păduchi și se întorceau cu vodcă, spre protestele mele, care voiam să citesc și să învâț. Mi se părea că de aceea venisem la facultate, ca să învăț și eram foarte încântat că aveam acces la tone de cărți și puteam să citesc, cu permisul de la bibliotecă, care mi se părea aur curat. Am înființat primul Cenaclu Literar al facultății (și ultimul), unde am strâns colegi extraordinari din toți anii, am continuat să citesc, să citim și să scriu, să scriem și să facem lucruri minunate (voi mai scrie despre asta 🙂 ). Deci nu înțelegeam la cămin de ce este cel mai fain lucru în viață alcoolizarea maximă, nici Șobi nu prea înțelegea și ieșea din ce în ce mai rar din grota lui,  așa că m-am mutat. Unde? În Rahova, într-un bloc spre care nu existau străzi. Când am întrebat cum ajung acolo, mi s-a spus așa: faci stânga – dreapta de 5 ori între blocuri și ai ajuns. Și primele dăți chiar așa am făcut: am numărat stânga-dreapta de 5 ori, prin nămoale până la bloc. Nu exista niciun fel de mobilier, decât o masă în bucătărie, așa că dormeam pe o saltea, într-un sac de dormit, doi în cameră, într-o cameră ale cărei ferestre nu se închideau. Era un ger cumplit. Țin minte că într-o dimineață m-am trezit complet înțepenit, deci nu mă puteam mișca deloc, mă durea tot corpul și nu puteam să mișc niciun mușchi. M-am cam speriat, aveam de făcut un interviu pentru radio, dar colegul meu de cameră mi-a turnat vodcă pe gât, pe stomacul gol, m-am încălzit și mi-am regăsit organismul. Aveam niște ochi cam uleioși când am luat interviul dar m-am descurcat. Iar colegul meu de cameră a devenit un personaj legendar, deși atunci încă nu știam asta. Datorită lui urma să o cunosc pe cea care urma să-mi devină soție. Dar despre asa, în episodul viitor. Acum încheierea: mama niciodată nu vrusese să-mi spună unde e înmormântat tata. În anul întâi de facultate am pus mâna pe o hârtie cu numărul mormântului, m-am dus la Cluj, țin minte și acum, era ora 18, cimitirul se închidea. M-am dus la paznic și i-am spus: am venit de la București special ca să-l găsesc pe tata, vă rog lăsați-mă să intru. M-a lăsat. L-am întrebat unde găsesc numărul mormântului, mi-a arătat vag o direcție. Am tot mers prin cimitir, se înserase, nu se mai vedea nimic. Apoi s-a făcut noapte. Eram groaznic de descurajat. Am aprins o lumânare și am zis: tată, dacă mă auzi, călăuzește-mi pașii. Am făcut doi pași și am văzut crucea cu numele lui. ALEXANDRU BĂDĂU. Tatăl meu drag. Am îngenuncheat, am pus lumânarea pe mormânt, am luat un bulgăre mare de pământ cu mine și m-am întors la București. Am ajuns dimineața. A doua zi aveam examen la ISMM, cel mai greu examen din prima sesiune se spunea. În apartamentul în care stăteam 6 băieți se spărsese caloriferul și cursese toată apa de la zece etaje. La noi, că stăteam la parter. Toată noaptea am dat afară apa roșie din casă, pe un ger de minus 10 grade, apoi am luat masa din bucătărie, singura masă din casă, am pus pe ea o lampă, singura lampă din casă, cursurile la ISMM și bucata de pâmânt, din mormăntul lui tata. Și cu bucata din mormântul lui tata în fața și cu 6 sticle de cola am învâțat până la ora examenului. S-a făcut zi, am mers cu tata în suflet și am luat 9. Primul examen din viața mea la facultate. Iar bulgărele de pământ l-am păstrat mult cu mine. Îl mai am și acum în inimă. Și știu că tata acolo sus, e mândru de ce am realizat.

 

 

6 Replies to “Povestea vieții mele IV”

  1. Eu nu știu ce sa scriu… Nu îmi găsesc cuvintele potrivite pentru a-mi exprima profunda admirație și respectul ce mi le-ati câștigat…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *