Despre pedofilie și promiscuitate instituțională

Mi se pare un subiect interesant de abordat. În fiecare instituție, mai ales în cele publice, există persoane despre care se știu diverse lucruri, așa cum se știau și despre polițistul de la Rutieră, dar nimeni nu spune sau nimeni nu face nimic. Colegii se uită în altă parte, toată lumea “se face că plouă”, comportamentul abuziv sau ilegal este tolerat. Și când spun comportament abuziv tolerat, nu-i așa că vă vin în minte multe exemple?

Asta cangrenează societatea românească. Indivizii cu comportament abuziv, ilegal, deviant, nebunii (și o spun apăsat) care sunt tolerați în diverse instituții, se constituie exact ca niște celule canceroase, în tumori care produc efecte extrem de nocive în organismul societății. Gândiți-vă așa: despre colesterol se spune că este Ucigașul Tăcut – el (adică niște depozite de grăsime nocivă) se acumulează pe pereții arterelor din ce în ce mai mult, fără ca tu să simți ceva, până când înfundă artera și abia atunci știi ce s-a întâmplat, pentru că faci infarct, atac cerebral etc. România este pe locul trei în Europa la numărul de atacuri cerebrale. Așa și ce s-a întâmplat în Drumul Taberei. Camera de luat vederi din lift a fost ca o cameră din microscopică ce intră pe arteră și ne arată ce se întâmplă într-o parte a organismului nostru pe care nu o vedem de obicei – a luminat o arteră și am văzut cât de mult colcăie colesterolul și cât de tare s-a înfundat cu toată grăsimea depusă acolo, pentru că nu am curățat acea grăsime din instituții, pentru că am tolerat-o acolo, așa cum tolerăm atâtea lucruri care ne fac rău, de la alimentație, ceea ce am scris aici, până la poluare, acțiuni care ne produc traume etc – le tolerăm, le lăsăm acolo. Iar ele se depozitează și acționează ca un Ucigaș Tăcut până când facem o radiografie, vedem imagini de la o cameră de luat vederi pusă într-un lift și ne îngrozim! Asta se întâmplă în organismul meu? Asta se întâmplă în societatea românească? Da, pentru că noi tolerăm în instituții, alături de noi, oameni despre știm că nu ar trebui să fie acolo, oameni care știm că abuzează, că locul lor ar fi într-o pușcărie sau la casa de nebuni etc. Îi tolerăm, îi lăsăm acolo, nu acționăm. De ce ? Pentru că sunt puțini? Să mărim puțin cadrul. Dacă asta a suprins O CAMERĂ de luat vederi dintr-un LIFT,  ce se întâmplă în sutele de mii de lifturi unde nu există camere de luat vederi? Ce se întâmplă în blocurile care zbiară de foame, unde o pâine și o promisiune de plimbare cu mașina închid orice amintire urâtă? Câte zeci de mii sau sute de mii de oameni formează această imensă cangrenă a societății românești tolerată în instituțiile cu program de 8 ore pe zi? Unde e mai important să nu te cerți cu colegul, decât să previi o agresiune, cum a fost cea din lift? Și nu e vorba numai de pedofili, bineînțeles. Dacă iei la bani mărunți toate instituțiile, găsești adevărate grădini zoologice (doctorița de la Urgență din Băicoi este un alt bun exemplu). De ce îi tolerăm? Într-una din peregrinările mele cu mașina prin Europa, am ajuns la Amsterdam. Orașul unde nu există cerșetori. Pentru că olandezii, în momentul în care văd un cerșetor, sună imediat la Poliție. Iar cerșetorul e luat de Asistența Socială. Nu tolerează, reclamă orice încălcare a legii. Și mergeam eu cu mașina prin Amsterdam în căutarea unui hotel, pe care de obicei mi-l doream prin preajma gării, pentru că este mai ieftin. Trebuie să vă spun că era un coșmar să mergi cu mașina pe străzi, pentru că prima bandă era pentru biciclete, adică cea mai bună felie de tort, a doua felie de tort pentru autobuze și a treia felie de tort, de multe ori inexistentă, pentru mașini (cam aceasta este strategia folosită și în Paris, ca să te descurajeze să mergi cu mașina – îți dau cât mai puține benzi, cele mai proaste, ca să te enervezi, să te saturi să mergi cu mașina și să treci la bicicletă sau la transportul în comun). Și cum mă chioram eu prin Amsterdam pe care bandă să trec și unde să las în sfârșit mașina fără să plătesc 5 euro pe oră, am atins, deci doar am atins marginea unei benzi pentru biciclete. Atât mi-a trebuit. O doamnă pe bicicletă a început să urle la mine “Mister”, “Mister” de mi-au crăpat timpanele, a început să pedaleze disperată în spatele meu, mi-a tot făcut semn să trag pe dreapta de parcă aterizau avioane, unde să trag pe dreapta, iar să intru pe banda ta, iar să mă strângi de gât? În fine a tot urlat la mine și mi-a pedalat creierii, până am găsit un loc unde să opresc. De ce făcuse atâtea eforturi persoana respectivă? Ca să-mi explice foarte severă că e interzis sa ating fie și cu un milimetru banda de biciclete și să-mi explice 25 de minute (am plătit 2 euro parcare pentru timpul respectiv) cum trebuie circulat în Amsterdam. Pentru atât!!! Deci atinsesem puțin banda pentru biciclete și tanti m-a urmărit insistentă, până am oprit și m-a pus la punct, adică mi-a explicat, ca să fie ea cu conștiința împăcată, cum trebuie să circul în Amsterdam. Și-a făcut treaba. Civică. Și a funcționat. Că eu cu “Mister”, “Mister” în cap am condus ca și cum aș fi făcut masaj cervical asfaltului din oraș. Interesant, nu? Ei nu tolerează nicio încălcare a legii, oricât de măruntă ar fi. Aceasta ar fi cheia. Noi tolerăm. Vedem lucruri care nu merg bine, întoarcem capul în altă parte. Vedem oameni în instituții care încalcă legea, fluierăm un cântecel. Polițiștii de la Rutieră cred că au întors de atâtea ori capul deși știau ce face colegul lor, că au făcut fractură de cervicală. Azi mergeam pe stradă și doi tineri ziceau: “Și pe mașinile lor scrie – siguranță și încredere”. Corect, așa scrie, siguranță și încredere. Dar arterele sunt înfundate. Și vedem asta numai când intrăm în organism prin ochiul unui lift din Drumul Taberei.

Închei: este o cangrenă a societății românești ale cărei efecte le vedem acum. Pe vremea lui Ceaușescu nu spuneai nimic despre colegi, că pereții aveau urechi, iar dacă spuneai, turnai la Secu, acum nu mai spui pentru că știi că oricum nu se rezolvă nimic sau că nu ești nici tu fără pată. Sau nu vrei pur și simplu să-ți “aprinzi paie în cap”. “Merge și așa”, vechea vorbă românească care făcea să mai găsești câte un prosop în motorul de Dacie uitat de cineva din fabrică în procesul de producție. Ei bine, nu merge și așa. Eu nu am copii. Dar o să am. Și nu vreau să stau cu inima cât un purice, că un polițist o urmărește pe fiica mea și o pipăie în lift. Vreau să știu că un polițist o păzește. Iar acest caz ar trebui să însemne un cutremur în societatea românească. Radiografia care a arătat o arteră înfundată ar trebui să determine un examen clinic general care să însemne noi teste psihologice, controale, anchete interne. Curățenie generală în instituția care ne apără copiii. Iar în celelalte instituții, același gând: tolerarea cangrenei într-o zi va duce la infarct, la atac cerebral. Azi, mâine sau poimâine. Și e păcat, că e organismul țării noastre. Al României noastre dragi. Deci ar trebui să avem toleranță zero la boli, depozite de grăsime și celule canceroase.

Nu conducătorii ne vor salva. Noi, celulele ne vom salva (cum striga tanti după mine “Mister, Mister”), dacă nu tolerăm celulele canceroase de lângă noi.

P.S. Atenție, nu ar trebui să-l numim pe respectivul pedofil, chiar dacă imaginile sunt clare și și-a recunoscut fapta. Ar trebui să respectăm prezumția de nevinovăție, până când se pronunță o instanță de judecată definitiv.

Sprijină existența acestui blog

2 Replies to “Despre pedofilie și promiscuitate instituțională”

  1. Schimbare inepe cu tine, cu mine…cu noi…schimbarea nu este EL sau EI…ci NOI!!! Felicitari…alt articol excelent si realist!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *