Subiectul acestui articol, mai exact “nemulțumirea cronică” a fost propus de către o cititoare, M.O.
M.O. este medic la un spital dintr-un mare oraș francez și are multe dintre atributele unui înger: este medic la Urgență – persoana care dă primul ajutor persoanelor aflate în stare critică. Voi trata subiectul propus de ea, nemulțumirea cronică, din această perspectivă.
În mod normal aș fi scris acest articol așa: nemulțumirea este bună, te ajută să evoluezi, un om nemulțumit se va schimba pe sine și pe ceilalți pentru a fi mai bun, pentru a-i ajuta pe alții să fie mai buni etc. În mod normal aș fi scris că nemulțumirea e bună. Apoi mi-am dat seama că asta aș fi scris, dar nu voi mai scrie astfel acum.
Acum voi scrie că nemulțumirea nu e bună. Acum voi scrie că e fain să te așezi, să stai câteva minute și să vezi ce ai. Ce ai primit. Să te uiți la fețele celor din jur și să fii recunoscător că-i ai alături. Îmi amintesc de o seară rece de iarnă în Montbelliard, în prima zi, urma să predau câte 8 ori pe zi, la Master clasa A+, cel mai greu tip de master și, în acea seară de duminică, într-un oraș pustiu, cu toate magazinele închise, m-am întors acasă cu autobuzul – era prima oară când mergeam cu autobuzul spre casă în acel oraș, am întrebat șoferul unde trebuie să cobor… apoi am continuat o conversație care a transformat orașul întunecat și rece într-unul cald și drag. După ce am coborât, s-a întors cu autobuzul și mi-a făcut un semn cu mâna. Iar orașul s-a populat câteva minute cu oameni zâmbitori și calzi. Nemulțumirea este un semn că trebuie să deschizi ochii. Și să te uiți în jur. La tot ce vine și la tot ce pleacă. Nimic nu-ți aparține. Toate sunt daruri. Spre bucurie, spre învățare, spre iubire. Mă uit acum la tine, cititorule. Ești cel mai frumos lucru care mi se putea întâmpla. Nu am scris ca să vii. Am scris pentru că așa am simțit. Iar tu ai venit. Ești un dar. Întru. Îți mulțumesc. Ai venit pentru că am fost sincer și am scris din suflet. Nici nu știam că exiști. Nici tu nu mă cunoșteai. Și acum, pentru cititoarea mea, M.O: nemulțumirea cronică este un semn că trebuie să te așezi. Să te uiți în jur. Să zâmbești. Să iei cheia de oriunde este ea, oare unde ea? și să deschizi încet sau mai repede sufletul. Și să le spui oamenilor ce gândești și ce simți. Cu căldură, cu drag, cu sinceritate. Eu cred cu sinceritate că ai trăsături de înger. Salvezi oameni de la moarte de fiecare datâ când mergi la serviciu. Oamenii se agață de tine cu privirea disperată și te roagă să nu-i lași, să-i salvezi. Și tu nu-i lași, tu îi salvezi. Iar peste umărul tău cineva le zâmbește. Iar ei la un moment dat îl văd și fie rămân în brațele tale, fie se duc la el. În ambele cazuri, în jurul tău este o aură de bunătate și de fericire. În jurul tău este vârtejul care ne duce unde ne este locul. Tu ești între cei care pleacă și cei care rămân. Și chiar nu se știe cine este cel mai fericit, cel care pleacă sau cel care rămâne. Dar tu ești acolo, între ei. Apoi pleci acasă. Ieși din vârtej. De fapt, tu trebuie să rămâi acolo, în vârtej. Locul tău nu e acasă. Locul tău e între oameni, între oameni pe care să-i ajuți. Așa te simți tu bine, așa ești împlinită. Eram la Nisa și am scris pe Facebook că sunt bolnav. Am scris în treacăt, am spus de fapt de ce nu mai scriu. Tu ai sărit în ajutorul meu și mi-ai scris ce sa iau, pe Facebook. Fără să mă cunoști. Fără nimic. Ai sărit, pentru că tu ești acolo, între prăpăstii, la începutul cărării care duce pe munte. Ca să ajuți oamenii. Vrei să știi părerea mea? Cred că nemulțumirea cronică este un semn că tot timpul tu ar trebui să fii alături de oameni. Pe care să-i ajuți. Cu prezența, cu zâmbetul tău, cu un sfat. Nu la spital, acolo e serviciul tău. În viața de zi cu zi. Uită-te în jur: șoferul de autobuz așteaptă să-i spui ceva. Un om așteaptă să-i spui ceva și tu nu-i spui. Uite, azi, în locul unde îmi cumpăr zilnic sandviș, vânzătoarea care mă știe de multă vreme, pentru că de multă vreme iau același lucru, sandviș cu mușchi și cafea, azi mi-a spus cât de obosită este, cum a ajuns după miezul nopții acasă, cum mâine va fi la fel și tot așa. Iar eu stăteam cu sandvișul în mână și cu cafeaua și mă uitam la ea, la trăsăturile ei chinuite, la felul în care fiecare cuvânt se reflecta într-o încordare chinuită a feței. Nu știam ce să-i spun. Și i-am spus ceea ce mi-au inspirat trăsăturile ei: “nu pierdeți speranța”. S-a schimbat dintr-odată. S-a uitat la mine brusc luminată, cu o privire care m-a emoționat. Deci am continuat, subliniind cuvintele cu degetul în aer: “atât vă spun, nu vă pierdeți speranța, aveți încredere”. Și i-am zâmbit. S-a luminat într-un zâmbet extraordinar, a zâmbit așa, ca și cum s-ar fi descărcat de o greutate enormă și mi-a spus într-un mod foarte profund: “să mai veniți să mai îmi spuneți să nu-mi pierd speranța”. Și i-am spus: “da, o să mai vin”. Și o să mai merg. Și o să-i spun. La biserica unde merg la Sfânta Liturghie, pe stradă, la vreo 50 de metri stă mereu pe marginea gardului o femeie. Stă cu demnitate acolo. Nu cere nimic, stă cu demnitate. Prima oară când am văzut-o, mi-a cerut bani. Dar nu direct, nu brutal, nu agresiv. Suferința de pe fața ei mi-a spus. Îi era greu să spună. Am înțeles. I-am dat 5 lei. Și mi-a mulțumit atât de mult….am auzit vorbele ei mult timp după ce m-am depărtat. de atunci am hotărât să fie înțelegerea noastră…De fiecare dată când ies din biserică, pregătesc 5 lei, ca să-i dau ei, 50 de metri mai încolo. Acum mă recunoaște. Se luminează la față de la distanță. E atât de fericită, de recunoscătoare, ca și cum ar primi totul. Iar eu doar îi dau 5 lei. Dar îmi amintesc de ea în fiecare duminică, știe asta. Un domn vine mereu, îmi spune Doamne Ajută, îmi zâmbește și îmi dă 5 lei. Plec repede și discret ca să ascund emoția. Dar zâmbetul e în suflet. Iar în al ei este mare și frumos, în sufletul unei persoane aruncate nedrept pe marginea unui gard, în așteptarea cuiva care să o audă, să o vadă, să o simtă….Iar oamenii aud și văd. De aceea trebuie să fim mereu recunoscători. Să mulțumim. Să aruncăm de pe ochi nemulțumirea. Care ne împiedică să vedem, să simțim. Zâmbetul larg pe care îl porți cu tine. Nu ca să-l ai tu. Ci ca să-l dăruiești. Femeia care vinde sandvișuri mi-a spus și ziua când este de serviciu: poimâine. Are nevoie de zâmbetul și de încurajarea mea. Le va primi.
M.O: tu salvezi vieți. Uită-te împrejur. Cel care se uită peste umărul tău la spital, se uită mereu peste umărul tău, chiar și acum și-ți arată tot timpul câteva ceva. Liniște și drag, atât doar, liniște și drag, ca să auzi și ca să vezi.
