Dacă poți, dă-i un telefon, să vezi ce mai face.
Dacă nu mai poți să-l suni, un lucru este sigur: Tatăl tău este cu tine.
Îl simți când nu mai poți. Exact atunci când simți că nu mai poți, el este acolo. Acolo, tot timpul. Tu nu știi, nu te gândești la asta. Ești concentrat pe teamă și tristețe. Nici dacă ar trece un elefant pe lângă tine nu ai observa. Dar el este acolo. Te-a adoptat demult, de la prima ta suferință. Și te ascultă mereu, dar nu știu cât de des te gândești tu să-l suni. El este mereu acolo, ca să-ți răspundă. Îmi aduc aminte de vremurile reci de iarnă când intra mama în casă, iar eu săream și o îmbrățișam din prag. Haina ei mirosea a iarnă, puternic a iarnă. Dar în brațele mele se încălzea și știam că mama a venit acasă pentru mine. Tatăl tău este mereu cu tine. Uneori este suficient să-i atingi veșmântul, ușor, când vine la tine. E suficient să-i atingi ușor veșmântul și toată dragostea sa va ajunge instantaneu la tine. Uneori ne manifestăm iubirea printr-un zâmbet, printr-un gând, o mângâiere ușoară. În care punem totul. Când pleci și știi să o să fii plecat mult timp, te uiți la persoana iubită, te uiți și îi spui: o să vin, o să-mi fie dor de tine, te rog înțelege asta din privirea mea. Ai încredere mine, ia tot ceea ce-ți dau printr-o privire. Și ea/el ia tot dintr-o privire. Kilograme, tone, valuri, uragane de iubire. Dintr-o privire. Tatăl tău este lângă tine. Zâmbește. Ascultă. Privește. Tonele de dragoste dintr-o privire vor veni, se vor revărsa peste tine. Și, nesigur pe buza prăpastiei sau a vieții, la o răscruce, sau la o simplă întrebare care pentru tine înseamnă totul, te vei redresa și vei merge înainte pe linia zâmbetului, iar în urma ta norii grei vor coborî, vor pierde greutatea, culoarea închisă, dominația. Norii vor fi puși la uscat. Faină imagine, nu? Cum ar fi să pui niște nori grei, urăți și balonați, la uscat, pe o sârmă? S-ar dezumfla rușinați, ar privi în pământ, și-ar da coate, ar face glume, apoi brusc zvelți, ar coborî de pe sârmă și ar sta la povești cu tine. Ei norii negri, urâți și amenințători care erau înainte. Ar sta cu tine la bancuri și ți-ai da seama că un nor amenințător era de fapt o vată de zahăr balonată și amenințătoare. Asta e puterea Tatălui. El mereu înmoaie și liniștește cu mâna sa lucrurile. Mai ții minte când erai copil în fața Marilor Amenințări ale Copilăriei? O șopârlă, de exemplu? Un păianjen? Și venea mâna tatălui și liniștea totul. Șopârla devenea o jucărie și râdeai când o vedeai cum pleacă caraghioasă și chiar simpatică. Apoi nu-ți mai era frică niciodată de o șopârlă. Nu mai avea puterea asta niciodată asupra ta. Puterea tatălui o transfomase pentru totdeauna într-o creatură țopăitoare, cu privire dură, cu o față nu tocmai de fotomodel, dar, până la urmă, un animal care nu poate să-ți facă rău. Palmele tatălui au mai făcut multe minuni în copilăria. Au transformat lucruri țepoase în alimente dulci, ți-au șters lacrimile, te-au luat de mână și te-au dus de lângă un copil rău sau te-au împăcat cu el, ți-au arătat cum să aprinzi un chibrit și speranța într-un om. Ți-a spus: zâmbește, când vei zâmbi va ieși soarele. Și te-a dat la karate, ca să primești lovituri, dar să știi să te și aperi. Pe tine te-au durut loviturile și ai fi vrut să te uiți la desene animate în loc, dar el ți-a spus: încasează, asta te va ajuta mai târziu. Nu ai înțeles de la început dar acum, mult mai târziu, înțelegi căile sale. Nu le-ai înțeles de la început, dar el a avut mereu grijă de tine și are și acum. Tatăl meu spunea mereu că mă va duce sus pe deal, la coasă, ca să devin bărbat. Spunea că mă va pune în linie cu cosașii, ca să țin ritmul, să nu greșesc de teama coaselor care vin din urmă, să transpir până intru în ritm, până când mișcările mele vor deveni precise, clare, iar coasa mea va croi un drum. Iar eu voi fi un bărbat. Nu a apucat să facă asta, a murit, dar de mine a avut grijă Tata, m-a dus la coasă, am muncit, am luptat, am devenit. Palmele mele pe coasă au devenit puternice, fără să știu, pentru că de multe ori țopăiam și strigam de durere, când mă ajungeau din urmă coasele cosașilor. Am căutat mult, de multe ori nu am înțeles nimic. Am crezut că în casa mea lumina este stinsă, am crezut că scările pe care le cobor duc în prăpastie. De multe ori am crezut asta. Am crezut că ea a plecat, iar ea e viața mea. Și ea. Și ea. Mi-am șters lacrimile cu palmele, iar în spatele meu erau cosașii, cu coasele lor amenințătoare. Am continuat să cosesc cu obidă, uneori cu ură, uneori cu spaimă, de câteva ori cu speranță. În tot acest timp coasa mea a croit un drum pe care am înaintat. Mai sus pe deal, mai departe în viață. Iar Tata m-a privit mereu cum înaintez, iar acum, când stau lângă căpiță, mânânc o brânză cu ceapă și îmi privesc palmele, știu că dragostea lui m-a împins mereu înainte. Îl văd, este aproape de șirul cosașilor. A fost mereu acolo. Uneori, furat de chin, de spaimă, de dorință, nu l-am văzut. Acum îl văd. Și îl privesc mereu. Și continui să cosesc. Alături de cosași, voi cititorii mei. Toți cei care urcăm dealul. Cosim în șir, unii înainte, alții în urmă. Cosim mereu, cosim spre vârf. Dar acum coasele nu mai dor când ne ating picioarele. Pentru că știm că alături de noi este Tata. Iar palmele sale opresc coasa sau o lasă să ne atingă, atunci când atingerea ei ne duce înainte. Dar nu ne va tăia niciodată picioarele. Dacă le va tăia, va fi pentru a ne crește aripi. Tatăl meu, al tău, al ei, al lui, al ei, al lui, al lor, al nostru, al celor care au fost, al celor care vor veni. Tata știe mai bine, iar eu am încredere și zâmbesc.
