Avem nevoie de Sadoveanu, Slavici, Rebreanu?

Întotdeauna aștept să se “răcească” subiectele înainte de a le discuta, pentru că prefer abordarea lucidă, calmă, argumentată. 

Nu sunt specialist nici în învățământ preuniversitar, nici în literatură. Sunt cadru didactic universitar și îmi exprim părerea din această perspectivă. Ca absolvent cu Diplomă al Departamentul pentru pregătirea personalului didactic, Facultatea de Psihologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. Unde, printre altele, am învățat să predăm, prin METODE de  învățare.. Din această perspectivă scriu următoarele:

Școala are rol formativ. Rolul școlii nu este numai să deprindă copiii cu plăcerea lecturii, cum spune Cristina Tunegaru, ci să-i și formeze identitar.  Plăcerea cititului o pot învăța și acasă (cumnatul meu i-a creat plăcerea cititului nepoatei mele simplu – i-a cumpărat toate cărțile pe baza căror se făcuseră filmele ei preferate). La școală copiii trebuie să învețe acele elemente care-i vor forma, nu doar să citească cu drag. Contează și ce citesc. Școala nu este un supermarket, iar profesorul nu este un vânzător la raft, care-i servește copilului numai produsele pe care și le dorește – cele în ambalaj lucios și colorat, de obicei. Și nu-i servește burgeri ca să-l deprindă cu plăcerea mâncatului. Dacă este așa, atunci nu ar mai trebui să-i învățăm să scrie și să citească deloc, oricum vom abandona alfabetul scris și vom comunica prin imagini în curând, conform Teoriei mele.  Noi, profesorii, întreprindem un demers de devenire întru Ființă, îi conducem pe cursanți pe un drum care poate fi bolovănos, greu, pentru ca în final, să ajungă în vârf și să respire oxigen. Și să stăpânească lumea. De acolo, de sus, vor ști că muntele este al lor, îl vor cunoaște cu adevărat așa cum este el, pentru că viața nu este formată numai din ambalaje colorate. Așa cum nici România lor și a noastră nu este. De unde vor ști cum este România lor? Eu m-am întors în țară pentru că știam ce este România – iar asta am învâțat în școală. România este Slavici, Rebreanu, Preda. Și Sadoveanu. Sadoveanu m-a învățat să stau la coadă fără să tai gâtul celor din jur, m-a învățat răbdarea, m-a învățat elemente identitare vitale ale societății românești. Mergeți în Ardeal. Fără Sadoveanu vă veți îmbolnăvi de nerăbdită. Închei paranteza: pentru că i-am citit de mic pe Slavici, Preda, Sadoveanu, am știu ce este România și mi-a fost dor de ea. Pentru că Slavici, Preda, Sadoveanu nu există în Franța. Iar mie mi-a fost dor de neamul meu. Reprezentat de Slavici, Preda, Sadoveanu. Țăranul acela de care copiii nu mai sunt interesați – ființează – face parte din ființa noastră. Și sunt convins că dacă vom duce copiii noștri într-un sat pe un vârf de munte, cum este satul de unde se trage tatăl meu, din Țara Moților și vor fi puși să strângă fânul, vor simți ceva în suflet. Inexplicabil, dar vor simți. Așa cum simt eu când intru în Ardeal și încep să văd dealurile. Se petrece ceva inexplicabil. Încep să mă simt acasă. Nu se vor simți acasă în căpițele de fân dacă copilăresc numai cu Harry Potter și cu Narnia.

Demersul de uitare al identității este facil – am spus de multe ori că acesta este “cuvântul diavolului” în social media, te face să abandonezi treptat-treptat funcțile cognitive. Și să le lași în seama altcuiva, a Facebook-ului care ocupă treptat un loc din ce în ce mai important în viața ta – copiii cu repere identitare fragile vor accepta noi identități, ceea ce este perfect pentru statutul de colonie care se pare că ne este destinat. Dacă fugim de tot ce înseamnă efort, ne obișnuim să trăim ușor, vom deveni fragili și ușor de manipulat de cei care vor face efortul în locul nostru. Generațiile vor fi fragile, confuze. În căutarea identității lor se vor strânge în turme ușor de condus de cei care le oferă identități de moment. Frumos colorate. Cu gust de hamburger.

Noi trebuie să slujim interesul public, nu interesul publicului. Interesul publicului înseamnă ceea ce dorește publicul. Publicul dorește pornografie, de exemplu. Trebuie să-i dăm asta? Nu. Trebuie să-i dăm informații de interes public. Care-i servesc nu nevoile primare, ci cele esențiale, pe care de multe ori publicul nu le percepe ca atare, i se par amare, așa cum și aspirina este amară și ai prefera o ciocolată, dar ciocolata nu te va face bine dacă ești bolnav.

Presa a abandonat demult rolul său formativ – toate instituțiile de presă oferă produse care corespund interesului publicului, nu interesului public. Va face și școala asta? Școala era ultima redută. Și nu trebuie în niciun caz să abandoneze rolul ei formativ. Copiii sunt mai interesați acum de tehnologie, de alte lucruri? Perfect adevărat. Pentru că influența rețelelor sociale este enormă, iar drumul regresiv pe care ne invită să mergem concurează serios efectele benefice ale școlii. Ce trebuie să facă școala atunci? Să capituleze? În niciun caz. Iar răspunsul se numește METODE DE ÎNVĂȚARE. În aceasta constă marea abilitate a unui profesor (printre altele): capacitatea sa de a găsi cele mai adecvate metode de învățare, pentru a transmite mesajul, a-l face digerabil, interesant, pentru elevii săi. Copiii sunt interesați de tehnologie și nu mai vor să citească Slavici, Rebreanu, Preda? Dar dacă s-ar folosi Jocul de Roluri, o metodă clasică de învățare, iar copiii ar fi invitați să pună în practică printr-o scenetă Poiana lui Iocan? Pentru a pregăti punerea în scenă ar trebui să citească textul, iar dacă sunt interesați de tehnologie s-ar putea pune în scenă o scenetă cu adevărat creativă. Cum ar arăta Poiana lui Iocan în Web 3.0, în 3 D, Poiana lui Ioan pe Marte, Poiana lui Iocan pe Facebook? Haideți s-o imaginăm! Copiii sunt interesați de tehnologie? Haideți să o folosim ca să facem mesajul interesant și digerabil. Copii, haideți să imaginăm o Poiana lui Iocan pe Facebook. Facem un grup de Facebook unde fiecare își asumă un rol, va fi un personaj și se va comporta ca atare. Și va produce un text pentru Facebook, ca și cum în satul respectiv s-ar fi pus Wi fi. Dar ca să puneți în practică acest joc, dragi copii, trebuie să citiți mai întâi romanul, ca să știți cum adaptați personajele la Facebook. Și lectura se poate face sub formă de joc: citiți textul ca și cum ați fi o persoană de 50 de ani, citiți cu accent ardelenesc etc. Copiii se vor amuza, dar vor citi. Și printr-o metodă simplă, cum este Jocul de Roluri, vor digera aspirina, cu gust de ciocolată. Și se vor forma identitar. Se vor forma complet, frumos. Haideți să desenăm personajele dintr-un roman, dar ca să le desenăm, fiecare citește o bucățică mică din carte. Hai sa facem avataruri pentru fiecare personaj, ca în Bitmoji sau Bitstrips. V-au plăcut desenele făcute? Corespund ele descrierii din carte? Ia să citim puțin cartea, ca să vedem. Evident, vă rog să priviți exemplele de mai sus detașat. Am folosit Moromete și Poiana lui Iocan doar cu titlu de exemplu, copiii până la o anumită vârstă nici nu au acces în rețelele sociale, iar pe Marin Preda nu l-am văzut în lista autorilor banați, dar am vrut doar să deschid un drum spre creativitate. Bineînțeles că găsirea unei metode presupune muncă din partea profesorului, trebuie să stea în bibliotecă, să caute metode de predare, să pregătească minuțios fiecare curs și să fie fericit dacă a reușit să transmită informația. Nu să scoată din programă informația care i se pare greoaie. Bineînțeles că meseria sa va fi mai ușoară, dar atunci nu-și mai urmează țelurile sale ca profesor. De exemplu, acum când am predat la Universitatea Sophia Antipolis din Nisa, am început printre cursurile mele anuale de Comunicare în Rețelele Sociale și un curs nou de Psihosciologia organizațiilor, care nu este exact pe specialitatea mea. Deci am muncit mult ca să-l pregătesc. Lumea m-a văzut la plajă și bronzat, dar eu înainte de fiecare curs mă închideam trei zile în casă cu cafele și-l pregăteam minuțios. Și nu a existat fericire mai mare pentru mine decât acea zi cănd mi-au spus studenții că la un curs similar profesorul vorbea singur la tablă cu slide-urile lui , nu-l urmărea nimeni, iar ei se plictiseau groaznic, dar la cursul meu sunt fericiți că învață lucruri interesante, într-un mod care-i face să aștepte orele cu nerăbdare și drag. Într-adevăr materia este abstractă și plicticoasă. Așa că, mai întâi am găsit o metodă bună pentru a o livra: Metoda Cetăților de Comunicare. La început le-am livrat această metodă în așa fel încât studenții s-o aplice ca radiografie a propriilor personalități simultan cu predarea mea. Imediat au aflat lucruri extrem de interesante despre ei-înșiși – în ce cetăți sunt, care sunt relațiile dintre ei, s-au redescoperit pur și simplu, ceea ce i-a încântat extrem de mult. Iar la final, au descoperit că în timp ce se redescopereau pe sine, s-au format în mod natural și grupuri, pentru că i-am rugat să se aranjeze în clasă fiecare în funcție de cetatea sa, deci aveam gata făcute și grupurile pe care le-am folosit ulterior ca materie primă pentru continuarea predării într-un mod practic și interesant. Fiecare a primit sarcina de a face managementul unui grup, de a juca roluri de leader,  i-am așezat în formă de cerc, ca să le captez atenția și să rămână mereu în contact unul cu altul. La partea de proxemică, i-am rugat pe fiecare dintre ei să-și aducă de acasă cele mai îndrăgite obiecte – așa le-am explicat locul obiectului în construcția identitară a individului în cadrul unui grup, reprezentările sociale și partea de mitologie din cultura organizațională. Au fost atât de entuziasmați, încât nu mă mai lăsau să plec. Ca să predau istoria psihosociologiei, pe care incercase sa o predea fără succes și predecesorul meu, am extras din fiecare perioadă istorică informații pe care le-am corelat cu elemente care le erau apropiate: familie,  relații etc, iar rezultatul l-am construit împreună: un câștig practic folosit de fiecare leader de grup după propriile nevoi. Astfel au consumat cu apetență informatii de la inceputul secolului, de genul celor despre care Cristina Tunegaru spune  ca nu le poate transmite copiilor ei. A fost simplu: le-am transgresat în realitatea imediată și tangibilă a vieții de zi cu zi. Iar când oboseau, puneam în scenă jocuri de team building. Unde învățau din nou elemente de psihosociologia organizațiilor. Nu există satisfacție mai mare decât acel moment când studenții sunt fericiți și nu doar pentru că au trăit momente faine, ci pentru că au învățat ceva valoros – se vede asta in ochii lor, în zâmbetele lor, se vede că se simt fericiții proprietari ai unor informații care i-au ajutat, i-au făcut să evolueze. Nimic nu poate recompensa asta. Nici salariul, nici nimic. Despre asta este vorba a fi profesor. Despre a afla cele mai noi și valoroase informații și a le livra  cursanților într-un mod inteligent si atractiv. Pentru ca rolul tau este să-i ajuți să evolueze. Devenire întru Devenire, Devenire întru Ființă. Nu trebuie să fii vânzător la raft. Școala este ultima redută a cultivării efortului cognitiv, în fața asaltului rețelelor sociale, care ne împing pe o pantă regresivă: a abandonării raționalului, a scriiturii și a recursului exclusiv la emoții. Dacă suntem vânzători la raft, să le punem copiilor la școală Game of Thrones și am încheiat ora. Cu aplauze.

P.S. Mai există o problemă: atunci când nici profesorului nu-i place ceea ce predă. Dacă profesorului nu-i plac Eminescu, Slavici, Sadoveanu, nu e vina copiilor.

Si as dori sa-i comunic domnului Mircea Cartarescu că ultimele sale romane extrem de lungi și de stufoase sunt asemănătoare, doar din acest punct de vedere, cu cărțile lui Sadoveanu, deci nu vor mai fi citite de viitoarele generații pregătite cu texte simple, după cum cere domnia sa. Cele susținute de dânsul se vor întoarce ca un bumerang asupra propriilor sale romane. Adică după ce vom muri noi nu-l va mai citi nimeni. Dar Games of Thrones va continua la nesfârșit, ca Tânăr și neliniștit.

 

21 Replies to “Avem nevoie de Sadoveanu, Slavici, Rebreanu?”

  1. Excelent materialul, cum era de așteptat! Mă tem, însă, că doamna cu pricina Baltagului nu va înțelege. De fapt, nu cred nici că-l va parcurge.. S-ar putea să fie din cauză că problema dânsei vine dintr-o altă direcție. Cred eu. În privința articolului (căci mă interesează mai mult decât poziția d-nei cu Baltagul), vreau să fac 2-3 aprecieri. Mai întâi cred că “facil”este ” termenul diavolului” la modul general, atotcuprinzător! 2) Nu cred că școală este ultima reducă a cultivării efortului cognitiv! A se vedea declinul evident al sistemului de învățământ, în general, apoi al sistemului de predare, al programelor școlare (care, cel puțin la clasele primare și gimnaziale, sunt dezastruoase, jalnice), al manualelor și, nu în ultimul rând, al învățătorilor și profesorilor!! Cred că ultima redută este familia! 3) Mă interesează o lărgire puțin a termenului “Devenire întru Ființă”. Este foarte interesant și foarte complex! Aș vrea să înțeleg punctul dv. de vedere. 4) Parte de final, adresată d-nului Cărtărescu, pentru mine, este savuroasă..

    1. @Constantin Mircea: Va multumesc pentru comentariu. Si da, aveti dreptate, ultima reduta este familia. Din pacate, multi parinti sunt de acord cu schimbarea intru “facil” a programei scolare. Iar daca scoala este in declin, va invit sa va ganditi la statutul profesorilor din Romania. Nu mai exista nicio tara europeana care sa-si trateze cu atata dispret si nepasare profesorii, adica oamenii care formeaza viitorul tarii respective. In Romania “profesor” este similar cu “sarac” “categorie marginala” a societatii etc. Generalizarile vor inrautati situatia si sunt nedrepte. Exista oameni minunati, care-si fac meseria din pasiune, asa cum exista si oameni care isi bat joc de profesie. Lucru valabil pentru toate categoriile profesionale. Propun sa discutam pe cazuri, nu pe categorii. Altfel, pornind de la o situatie, vom spune ca toti preotii sunt intr-un fel, ca toti medicii sunt intr-un fel etc, ceea ce este fals.

      Termenul “Devenire întru Ființă” este preluat din Constantin Noica, Jurnal de Idei. Voi urma sugestia dvs si voi scrie un articol special pe aceasta tema. Va multumesc mult inca o data!

  2. Foarte frumos. As vrea sa asist si eu la un curs tinut de dumneavoastra. Unul din baietii mei e clasa a zecea, vine de la scoala plictisit de moarte, nimic nu i se pare interesant. La sedinta cu parintii am aflat ca are un 2 la mate si un 2 la informatica. Spre stupoarea mea, din toata clasa lor de profil mate info, nu exista decat un 5 la mate la cineva, in rest 2 si 3 si la info la fel. Ceva nu e in regula… Se plange ca la mate le da formule si gata, profesorul nu le explica materia ca sa inteleaga, le spune doar atat “acum aveti formulele, va rog sa inlocuiti…” . A doua zi test, notele dezastruoase (la toata clasa). Asa a fost si anul trecut. Ca sa poata tine pasul e musai sa facem meditatii..
    Ca sa fii profesor, trebuie sa ai daruire, cu plictiseala si dezinteres nu faci nimic.
    Ca sa inchei lungul comentariu, daca toti profesorii ar fi ca dumneavoastra, s-ar schimba cu totul invatamantul. Cred ca ar trebui sa tineti niste cursuri de formare profesionala pentru profesori, de pedagogie, sa le dati idei de abordare. E minunat ce faceti, pacat ca e un domeniu care are un loc extrem de limitat in scolile noastre.

    1. Din nefericire cam așa se întâmplă în multe școli. Copiii se duc la școlă și se întorc de la școală la fel de plictisiți. Profesorii vin doar la servici și cam atât. Mă mir că citesc cărți (nu din cele recomandate obligatoriu la școală). Și da, foarte multe lucruri inutile băgate pe gât care nu le vor folosi niciodată.

      1. @Aura: eu ma feresc de generalizari. NU sunt toti profesorii la fel, asa cum nu sunt toti copiii la fel.

        Eu am luat in discutie un singur caz

  3. Foarte bine argumentat! Mulțumesc! În școală, mi se părea f plictisitor Baltagul, dar definiția și semnificația transhumanței în înțelegerea mea și a majorității, o cunoaștem și o asociem cu aceste lecturi. Am rămas cu ceea ce am învățat atunci, bazele a ceea ce sunt, cunosc și mă ajută să definesc, să pricep și să-mi explic, le-am zidit din școală, cu Baltagul, Miorița,Rebreanu, Creangă și toți marii scriitori, de unde și avem azi, cu totii, cunoașterea. Norocul societății de azi o reprezintă generația care a citit Baltagul, de ex.. Și toată lectura obligatorie din școală.
    Și ce profesori am avut!
    Slavă lui Dumnezeu că nu era internetul și rețelele sărace și agramate de socializare! Am fi fost pierduți, ca și majoritatea copiiilor din ziua de azi!
    Reperele sănatoase de azi, ce a mai rămas din ele, vin de-atunci.
    Azi, în școală, părinții își lasă copiii în grija totală a programei școlare, așteptând poate, că învățătorii ori profesorii să cultive in odraslele lor, dragostea pt lectura suplimentara sau pt cunoaștere.
    Copilul meu e mare acum, dar dacă un profesor i-ar fi dat 2, pt că așa era în trend, sau așa se trezise de dimineață, cu siguranță că ar fi avut de dat niste explicații părinților din clasă. Mi se pare obligatoriu să te implici ca părinte in bunul mers al copilului în școală alături de profesori, să poți corectă imediat orice disfuncție al acestuia sau al profesorului. Ce înseamnă aceea să dai note de 2 și 3 la toată clasa?! Eu nu aș fi permis, dar Slavă Domnului că nu a fost cazul.

  4. CLAR !!Problemă MARE este: atunci când nici profesorului nu-i place ceea ce predă. Dacă profesorului nu-i plac Eminescu, Slavici, Sadoveanu, nu e vina copiilor.DOAMNE AJUTA !

  5. Traim vremuri in care anormalitatea a devenit normalitate. Era culmea sa scape literatura romana adevarata. Noi , generatia 80, ne cunoastem identitatea datorita granzilor lb si lit romane, incepand cu cronicarii moldoveni si terminand cu Eliade, Stanescu, Sorescu etc. In ceea ce priveste ultima reduta FAMILIA ,daca intarziem sa luam atitudine, o vor cuceri si pe ea. Respect, domnule profesor!

  6. Mulțumim pentru articol. La catedră într-adevăr sunt multe provocări, dar în momentul în care ne-am asumat această profesie, este de datoria noastră să căutăm / aplicam orice metodă care se potrivește cu nivelul lor de înțelegere/interes, iar uneori reușim, alteori nu, dar trebuie să perseverăm până obținem rezultatul dorit.
    Doamne ajută!

  7. Wow! Este incredibil ca am ajuns (in timp relativ scurt) sa ma bucur de astfel de materiale si de existenta/supravietuirea unor mentalitati ca a dvs. ca de niste diamante rare. Ma bucur enorm ca mai exista astfel de surprize placute, dar ce trist este ca au ajuns sa fie reduse la stadiul de ‘surprize’, pierzandu-si calitatea de ‘stare de fapt’. Excelent, excelent articol! Felicitari si la cat mai multe ‘share’-uri! 😉

  8. Domnule Horia Mihai BADAU,multumim pe aceasta cale Domnului ca existati!Chapeau pentru cele scrise!

    Familia Sadoveanu

    SADOVEANU E MULT MAI VAST !

    „El are realismul lui Balzac şi melancolia unui romantic, meditaţia aspră a lui Miron Costin, voluptatea senzorială a lui Rabelais.
    E precis ca un pictor flamand şi inefabil ca un muzician,contemplator al frumuseţilor lumii, un creator de atmosferă, un analist al sufletelor impenetrabile, un dramaturg în proză, un înţelept orientat, vorbind în pilde şi un critic al ordinii sociale nedrepte.”

    G. Călinescu

    1. @Smaranda-Caterina HERFORD: va multumesc mult pentru mesaj! Este onorant pentru mine sa primesc un asemenea mesaj din partea familiei Sadoveanu. Ma bucur mult ca existati si ca mi-ati scris, aveti respectul si pretuirea mea.

  9. Pana la urma profesorul e si el om, are dreptul la niste preferati, dar pe aceia ar trebui sa-i predea cu entuziasm, cu daruire, fara stresuri si limitari birocratice. Superioritatea invatamantului cu profesori in carne si oase consta in posibilitatea lor de a transmite entuziasm. Dar pentru ca entuziasmul lor sa fie contagios acest entuziasm trebuie sa existe, iar profesorul trebuie sa fie iubit de discipoli. Pana la urma continuturile nu mi se par a constitui esenta predarii. Ceea ce trebuie dobandit in scoala este bucuria cunoasterii, placerea descoperirii si comunicarii. Nu toate continuturile se potrivesc oricarei varste. Stereotipul abordarii cronologice poate fi de-a dreptul contraproductiv. Sa-i citesti pe cronicari cu placere nu poate fi plauzibil in cazul adolescentilor. Dar adolescentul care descopera bucuria cititului prin carti mai apropiate universului sau launtric, va ajunge, poate, sa savureze mai spre batranete si letopisetele prafuite. Cele de mai sus se vor o completare, nu o obiectie la punctul de vedere prezentat in articol. E de dorit sa ajungem sa ne iubim valorile clasice, dar cred ca poarta iubirii nu se va deschide prin lecturile obligatorii si in niciun caz prin profesori blazati, ori obsedati de parcurgerea integrala a programei, care reprezinta un stres permanent.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *