Întotdeauna aștept să se “răcească” subiectele înainte de a le discuta, pentru că prefer abordarea lucidă, calmă, argumentată.
Nu sunt specialist nici în învățământ preuniversitar, nici în literatură. Sunt cadru didactic universitar și îmi exprim părerea din această perspectivă. Ca absolvent cu Diplomă al Departamentul pentru pregătirea personalului didactic, Facultatea de Psihologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. Unde, printre altele, am învățat să predăm, prin METODE de învățare.. Din această perspectivă scriu următoarele:
Școala are rol formativ. Rolul școlii nu este numai să deprindă copiii cu plăcerea lecturii, cum spune Cristina Tunegaru, ci să-i și formeze identitar. Plăcerea cititului o pot învăța și acasă (cumnatul meu i-a creat plăcerea cititului nepoatei mele simplu – i-a cumpărat toate cărțile pe baza căror se făcuseră filmele ei preferate). La școală copiii trebuie să învețe acele elemente care-i vor forma, nu doar să citească cu drag. Contează și ce citesc. Școala nu este un supermarket, iar profesorul nu este un vânzător la raft, care-i servește copilului numai produsele pe care și le dorește – cele în ambalaj lucios și colorat, de obicei. Și nu-i servește burgeri ca să-l deprindă cu plăcerea mâncatului. Dacă este așa, atunci nu ar mai trebui să-i învățăm să scrie și să citească deloc, oricum vom abandona alfabetul scris și vom comunica prin imagini în curând, conform Teoriei mele. Noi, profesorii, întreprindem un demers de devenire întru Ființă, îi conducem pe cursanți pe un drum care poate fi bolovănos, greu, pentru ca în final, să ajungă în vârf și să respire oxigen. Și să stăpânească lumea. De acolo, de sus, vor ști că muntele este al lor, îl vor cunoaște cu adevărat așa cum este el, pentru că viața nu este formată numai din ambalaje colorate. Așa cum nici România lor și a noastră nu este. De unde vor ști cum este România lor? Eu m-am întors în țară pentru că știam ce este România – iar asta am învâțat în școală. România este Slavici, Rebreanu, Preda. Și Sadoveanu. Sadoveanu m-a învățat să stau la coadă fără să tai gâtul celor din jur, m-a învățat răbdarea, m-a învățat elemente identitare vitale ale societății românești. Mergeți în Ardeal. Fără Sadoveanu vă veți îmbolnăvi de nerăbdită. Închei paranteza: pentru că i-am citit de mic pe Slavici, Preda, Sadoveanu, am știu ce este România și mi-a fost dor de ea. Pentru că Slavici, Preda, Sadoveanu nu există în Franța. Iar mie mi-a fost dor de neamul meu. Reprezentat de Slavici, Preda, Sadoveanu. Țăranul acela de care copiii nu mai sunt interesați – ființează – face parte din ființa noastră. Și sunt convins că dacă vom duce copiii noștri într-un sat pe un vârf de munte, cum este satul de unde se trage tatăl meu, din Țara Moților și vor fi puși să strângă fânul, vor simți ceva în suflet. Inexplicabil, dar vor simți. Așa cum simt eu când intru în Ardeal și încep să văd dealurile. Se petrece ceva inexplicabil. Încep să mă simt acasă. Nu se vor simți acasă în căpițele de fân dacă copilăresc numai cu Harry Potter și cu Narnia.
Demersul de uitare al identității este facil – am spus de multe ori că acesta este “cuvântul diavolului” în social media, te face să abandonezi treptat-treptat funcțile cognitive. Și să le lași în seama altcuiva, a Facebook-ului care ocupă treptat un loc din ce în ce mai important în viața ta – copiii cu repere identitare fragile vor accepta noi identități, ceea ce este perfect pentru statutul de colonie care se pare că ne este destinat. Dacă fugim de tot ce înseamnă efort, ne obișnuim să trăim ușor, vom deveni fragili și ușor de manipulat de cei care vor face efortul în locul nostru. Generațiile vor fi fragile, confuze. În căutarea identității lor se vor strânge în turme ușor de condus de cei care le oferă identități de moment. Frumos colorate. Cu gust de hamburger.
Noi trebuie să slujim interesul public, nu interesul publicului. Interesul publicului înseamnă ceea ce dorește publicul. Publicul dorește pornografie, de exemplu. Trebuie să-i dăm asta? Nu. Trebuie să-i dăm informații de interes public. Care-i servesc nu nevoile primare, ci cele esențiale, pe care de multe ori publicul nu le percepe ca atare, i se par amare, așa cum și aspirina este amară și ai prefera o ciocolată, dar ciocolata nu te va face bine dacă ești bolnav.
Presa a abandonat demult rolul său formativ – toate instituțiile de presă oferă produse care corespund interesului publicului, nu interesului public. Va face și școala asta? Școala era ultima redută. Și nu trebuie în niciun caz să abandoneze rolul ei formativ. Copiii sunt mai interesați acum de tehnologie, de alte lucruri? Perfect adevărat. Pentru că influența rețelelor sociale este enormă, iar drumul regresiv pe care ne invită să mergem concurează serios efectele benefice ale școlii. Ce trebuie să facă școala atunci? Să capituleze? În niciun caz. Iar răspunsul se numește METODE DE ÎNVĂȚARE. În aceasta constă marea abilitate a unui profesor (printre altele): capacitatea sa de a găsi cele mai adecvate metode de învățare, pentru a transmite mesajul, a-l face digerabil, interesant, pentru elevii săi. Copiii sunt interesați de tehnologie și nu mai vor să citească Slavici, Rebreanu, Preda? Dar dacă s-ar folosi Jocul de Roluri, o metodă clasică de învățare, iar copiii ar fi invitați să pună în practică printr-o scenetă Poiana lui Iocan? Pentru a pregăti punerea în scenă ar trebui să citească textul, iar dacă sunt interesați de tehnologie s-ar putea pune în scenă o scenetă cu adevărat creativă. Cum ar arăta Poiana lui Iocan în Web 3.0, în 3 D, Poiana lui Ioan pe Marte, Poiana lui Iocan pe Facebook? Haideți s-o imaginăm! Copiii sunt interesați de tehnologie? Haideți să o folosim ca să facem mesajul interesant și digerabil. Copii, haideți să imaginăm o Poiana lui Iocan pe Facebook. Facem un grup de Facebook unde fiecare își asumă un rol, va fi un personaj și se va comporta ca atare. Și va produce un text pentru Facebook, ca și cum în satul respectiv s-ar fi pus Wi fi. Dar ca să puneți în practică acest joc, dragi copii, trebuie să citiți mai întâi romanul, ca să știți cum adaptați personajele la Facebook. Și lectura se poate face sub formă de joc: citiți textul ca și cum ați fi o persoană de 50 de ani, citiți cu accent ardelenesc etc. Copiii se vor amuza, dar vor citi. Și printr-o metodă simplă, cum este Jocul de Roluri, vor digera aspirina, cu gust de ciocolată. Și se vor forma identitar. Se vor forma complet, frumos. Haideți să desenăm personajele dintr-un roman, dar ca să le desenăm, fiecare citește o bucățică mică din carte. Hai sa facem avataruri pentru fiecare personaj, ca în Bitmoji sau Bitstrips. V-au plăcut desenele făcute? Corespund ele descrierii din carte? Ia să citim puțin cartea, ca să vedem. Evident, vă rog să priviți exemplele de mai sus detașat. Am folosit Moromete și Poiana lui Iocan doar cu titlu de exemplu, copiii până la o anumită vârstă nici nu au acces în rețelele sociale, iar pe Marin Preda nu l-am văzut în lista autorilor banați, dar am vrut doar să deschid un drum spre creativitate. Bineînțeles că găsirea unei metode presupune muncă din partea profesorului, trebuie să stea în bibliotecă, să caute metode de predare, să pregătească minuțios fiecare curs și să fie fericit dacă a reușit să transmită informația. Nu să scoată din programă informația care i se pare greoaie. Bineînțeles că meseria sa va fi mai ușoară, dar atunci nu-și mai urmează țelurile sale ca profesor. De exemplu, acum când am predat la Universitatea Sophia Antipolis din Nisa, am început printre cursurile mele anuale de Comunicare în Rețelele Sociale și un curs nou de Psihosciologia organizațiilor, care nu este exact pe specialitatea mea. Deci am muncit mult ca să-l pregătesc. Lumea m-a văzut la plajă și bronzat, dar eu înainte de fiecare curs mă închideam trei zile în casă cu cafele și-l pregăteam minuțios. Și nu a existat fericire mai mare pentru mine decât acea zi cănd mi-au spus studenții că la un curs similar profesorul vorbea singur la tablă cu slide-urile lui , nu-l urmărea nimeni, iar ei se plictiseau groaznic, dar la cursul meu sunt fericiți că învață lucruri interesante, într-un mod care-i face să aștepte orele cu nerăbdare și drag. Într-adevăr materia este abstractă și plicticoasă. Așa că, mai întâi am găsit o metodă bună pentru a o livra: Metoda Cetăților de Comunicare. La început le-am livrat această metodă în așa fel încât studenții s-o aplice ca radiografie a propriilor personalități simultan cu predarea mea. Imediat au aflat lucruri extrem de interesante despre ei-înșiși – în ce cetăți sunt, care sunt relațiile dintre ei, s-au redescoperit pur și simplu, ceea ce i-a încântat extrem de mult. Iar la final, au descoperit că în timp ce se redescopereau pe sine, s-au format în mod natural și grupuri, pentru că i-am rugat să se aranjeze în clasă fiecare în funcție de cetatea sa, deci aveam gata făcute și grupurile pe care le-am folosit ulterior ca materie primă pentru continuarea predării într-un mod practic și interesant. Fiecare a primit sarcina de a face managementul unui grup, de a juca roluri de leader, i-am așezat în formă de cerc, ca să le captez atenția și să rămână mereu în contact unul cu altul. La partea de proxemică, i-am rugat pe fiecare dintre ei să-și aducă de acasă cele mai îndrăgite obiecte – așa le-am explicat locul obiectului în construcția identitară a individului în cadrul unui grup, reprezentările sociale și partea de mitologie din cultura organizațională. Au fost atât de entuziasmați, încât nu mă mai lăsau să plec. Ca să predau istoria psihosociologiei, pe care incercase sa o predea fără succes și predecesorul meu, am extras din fiecare perioadă istorică informații pe care le-am corelat cu elemente care le erau apropiate: familie, relații etc, iar rezultatul l-am construit împreună: un câștig practic folosit de fiecare leader de grup după propriile nevoi. Astfel au consumat cu apetență informatii de la inceputul secolului, de genul celor despre care Cristina Tunegaru spune ca nu le poate transmite copiilor ei. A fost simplu: le-am transgresat în realitatea imediată și tangibilă a vieții de zi cu zi. Iar când oboseau, puneam în scenă jocuri de team building. Unde învățau din nou elemente de psihosociologia organizațiilor. Nu există satisfacție mai mare decât acel moment când studenții sunt fericiți și nu doar pentru că au trăit momente faine, ci pentru că au învățat ceva valoros – se vede asta in ochii lor, în zâmbetele lor, se vede că se simt fericiții proprietari ai unor informații care i-au ajutat, i-au făcut să evolueze. Nimic nu poate recompensa asta. Nici salariul, nici nimic. Despre asta este vorba a fi profesor. Despre a afla cele mai noi și valoroase informații și a le livra cursanților într-un mod inteligent si atractiv. Pentru ca rolul tau este să-i ajuți să evolueze. Devenire întru Devenire, Devenire întru Ființă. Nu trebuie să fii vânzător la raft. Școala este ultima redută a cultivării efortului cognitiv, în fața asaltului rețelelor sociale, care ne împing pe o pantă regresivă: a abandonării raționalului, a scriiturii și a recursului exclusiv la emoții. Dacă suntem vânzători la raft, să le punem copiilor la școală Game of Thrones și am încheiat ora. Cu aplauze.
P.S. Mai există o problemă: atunci când nici profesorului nu-i place ceea ce predă. Dacă profesorului nu-i plac Eminescu, Slavici, Sadoveanu, nu e vina copiilor.
Si as dori sa-i comunic domnului Mircea Cartarescu că ultimele sale romane extrem de lungi și de stufoase sunt asemănătoare, doar din acest punct de vedere, cu cărțile lui Sadoveanu, deci nu vor mai fi citite de viitoarele generații pregătite cu texte simple, după cum cere domnia sa. Cele susținute de dânsul se vor întoarce ca un bumerang asupra propriilor sale romane. Adică după ce vom muri noi nu-l va mai citi nimeni. Dar Games of Thrones va continua la nesfârșit, ca Tânăr și neliniștit.
