Povestea vieții mele (III)

Dragi prieteni, am promis că voi continua povestea vieții mele partea a treia și am amânat cât am putut de mult momentul, pentru că mă întristează foarte tare.

Dar acum vă simt aproape și voi continua. Cu voi

Povestea vieții mele partea a doua aici.

Așadar în clasa a XI-a m-am mutat la cămin, unde stăteam cu alți trei copii în camera, aveam lumină și căldură, iar restul nu prea conta. Colegii de cameră erau niște copii de la țară, iar cu unul dintre ei am legat una dintre cele mai frumoase prietenii ale vieții mele. Mă emoționez și acum când îmi amintesc. Florentin îl cheamă.

Deci viața mea se schimbase profund în bine credeam, apoi am descoperit că se schimbase și în alte moduri. Eram încântat că aveam trei mese pe zi, dar pe urmă am descoperit că băieții din clasa a 12-a, niște bătăuși toți, care formau clasa superioară a căminului, aveau o metodă inedită pentru a-ți lua mâncarea: se așezau la masa ta, scoateau cât de multe fire de păr pubian puteau și le puneau în mâncarea ta, ca să te facă să pleci și să ți-o ia. Porțiile nu erau mari și așa cum am descoperit mai târziu, când am făcut de serviciu la cantină, bucătăresele rădeau toată carnea de pe oase, o mâncau ele sau o puneau la pachet iar nouă ne dădeau doar ce rămânea. Doamne, cât am mâncat când am fost de serviciu la cantină! Cred că am mâncat trei prânzuri unul după altul, nu-mi venea să cred ce bună și multă carne este în farfurie și am mai mâncat mult-mult și de-a lungul zilei. Apoi, seara, întins pe scaun mi-am contemplat satisfăcut noua burtă și am înțeles, colegial, de ce bucătăresele aveau niște burți ca niște baloane imense cu heliu, gata să plesnească. Dar aceea a fost o singură zi, paradisiacă, cu care nu m-am mai întâlnit. Deci băieții mari la propriu și răi tot la propriu foloseau această metodă pentru a lua mâncarea altora. Și le mergea. Nici eu nu am putut să rezist la gestul lor de transparență dus la extrem. După ce luau cât de multă mâncare puteau de la cantina, veneau în cameră. În inspecție. Deschideau dulapurile și luau tot. Ce putea fi de folos. Îndrăzneai să te opui? Te pocneau. Pedagogii, studenți la Teologie, mențineau ordinea cu lanțurile. Erau și foarte sadici. Puneau băieții să facă mătănii în genunchi și apoi îi băteau zdravăn cu lanțurile pe spinare. Asta până când băieții respectivi au prins teologii seara lângă cămin, le-au pus saci în cap și i-au bătut, tot cu lanțurile, până i-au lăsat fără suflare. Ca să vă faceți o idee, din banda respectivilor indivizi făceau parte și copii de clasa a zecea, crestați cu multiple tăieturi de cuțit și mândri tați ai unor alții copii, copiii lor, produși prin diverse zone ale țării. În clasa a zecea. Aveau iubite și copii prin diverse orașe. Mai mergeau, îi vizitau, le mai duceau de mâncare….Iar ierarhia în cămin era respectată cu strictețe pe cele trei niveluri: superiorii, cei care guvernau prin forța pumnului și aveau putere discreționară, medii, cei de nu se atingeau cei din clasa superioară decât în situații rare, dar atunci se atingeau zdravăn – nici nu pot să relatez situațiile respective și, în fine, ciuca bătăilor, pălmașii, tălpașii, nici nu știu cum să le spun: cei din clasa cea mai de jos, care încasau, erau furați, abuzați etc. Din această clasă făceau parte tocilarii, oamenii timizi, cu ochelari, care voiau sa citească, o deprindere greu de înțeles acolo, cei cu foarte mult bun simț, cei care îi ajutau pe ceilalți, băieții “cuminți ca niște fete” (ați auzit termenul) etc? Din ultima clasă făceam parte și eu, pentru că eram nou-venit. Numai că eu venisem la cămin ca să trăiesc o viață mai bună. După ce am aflat toate tipurile de păr pubian ale găștii, după ce am fost bătut, tăiat cu cuțitul (mai am cicatricea), amenințat, inclusiv atârnat cu capul în jos de la ultimul etaj, am decis că trebuie să acționez. Și m-am înscris la karate. Shotokan Fudokan. Unde lucrurile stăteau așa: profesor era un om pe care îl respectam toți ca pe un zeu, pentru că avea o cicatrice lungă-lungă și groasă-groasă de cuțit, de la gât până în mijlocul obrazului și nu zâmbea niciodată. Dacă ar fi zâmbit, aș fi țopăit în jurul lui de fericire. Dar era zgârcit. Iar noi îl urmam fără crâcnire. Și atunci când ne spunea să ne lovim cât de tare putem cu pumnii în burtă și când trebuia să ne lovim reciproc cât putem de tare în alte părți ale corpului – asta făcea parte din programul de întărire a corpului. Primești mulți pumni în stomac ca să ți-l întărești și să nu mai simți când te lovește altcineva. Te călești. Eram foarte încântat de aceasta nouă filosofie, deși târam stomacul în urma mea, când plecam de la antrenamente și îi povesteam surorii mele prin scrisori, cât de fericit sunt și cum mă fac eu mare și tare. Sora mea vedea lucrurile altfel și se cam panica, dar mie atunci mi se părea că femeile nu pot să înțeleagă, deci sensei știe mai bine: pocnește-mă, ca e bine. Bun, țin minte și acum că aveam o problemă cu mobilitatea: nu puteam să fac sfoara, șpagatul etc. Iar sensei-ul, un om perseverent care nu zâmbea niciodată, s-a hotărât să surmonteze problema și, la un antrenament, mi-a depărtat cu toată forța sa picioarele, le-a tras la maximum în lateral, cu picioarele lui, le-a ținut așa și m-a privit în ochi. Mie îmi explodase tot corpul de o durere atroce, inumană, credeam că a rupt tot ce se putea rupe în zona respectivă, dar l-am privit în ochi, mi-am mușcat buzele, nu am scos un sunet, nu am clipit. Mi-a dat drumul și mi-a spus atât: nu ai mobilitate, dar ai voință. Și mi-a zâmbit. Cu admirație. Abia atunci am simțit că-mi curge ceva pe bărbie. Și mi-am dat seama că e sânge din buze. Am crezut că nu o să mai merg, dar am mers.

Viața mea s-a schimbat atunci. Și în relație cu mine și cu ceilalți. Am știut că se poate. Pot să mor, să mă dezmembrez. Dar eu nu mă las. Se va dezmembra zidul. Nu am avut mobilitate nici apoi. Dar n-am mai avut nevoie.

De atunci, Sensei-ul mă punea mereu să fac primul exercițiile. Țin minte și acum că m-a pus să fac primul un exercițiu care începea printr-o flotare în pumni, iar apoi trebuia să merg așa, în pumni, până la capătul sălii. Ca să se întărească monturile degetelor, să nu se spargă atunci când lovim ceva tare. M-am așezat în flotare și am mers până la capătul sălii în monturi. A durut îngrozitor, au sângerat, dar nu m-am oprit, s-au zdrelit și acum am monturile rotunjite, nu ascuțite, cum erau la început, de atunci, de la acel exercițiu în care am mers în monturile pumnilor până la capăt. Nu m-am oprit. Au venit și ceilalți în monturi. Și aveam toți monturile zdrelite si pline de praf care intrase adânc în răni, eram mândri.

Apoi m-am întors la cămin. Începusem să merg altfel. Aveam un mers așa, cum să zic, mergeam așa plin de siguranță. Așa credeam eu. De fapt mă bălăngăneam cumva amenințător, pentru că îmi plăceau filmele cu Van Damme. Mereu mi se pare că tipul se bălăngăne când merge. Că merge cam crăcănat bălăngănindu-se. Nu-i așa? 🙂

Da și cum mergeam eu așa bălăngănindu-mă, au remarcat băieții superiori că s-a schimbat ceva: ce-i cu bălăngănitul ăsta încrezut? Așa că s-au gândit să mă pună la punct: într-o seară când eram în spatele căminului, a venit unul la mine, unul singur că era suficient și m-a lovit. În stomac. M-a lovit cât a putut de tare și rânjea când m-a lovit. I-am văzut satisfacția și rânjetul. Mi-au rămas în minte. El vedea deja ce se va întâmpla după ce m-a lovit, o făcuse de atâtea ori că știa rezultatul. Dar eu am rămas drept (nu se compara pumnul lui cu al sensei-ului) și l-am lovit ușor cu monturile în plexul solar, cum ne învățase dragul meu profesor. A rămas instantaneu fără aer, s-a chircit, iar eu am trecut pe lângă el. Câțiva metri mai încolo mă mai așteptau trei. M-au înconjurat. De această dată nu am mai așteptat, l-am lovit rapid pe unul, tot cu monturile, în stomac. Țin minte și acum: s-a chircit și s-a jelit cu vocea schimbată brusc: “auuu, m-ai lovit în stomac, abia am mâncat, de ce m-ai lovit în stomac?” Am fost șocat: mărețul tiran se transformase într-un băiețel, care se văieta că l-am lovit în stomac după ce a mâncat. Ceilalți, șocați și ei de brusca schimbare, au pierdut spiritul combativ și au fugit. Eu l-am ridicat pe omul față de care simțeam brusc compasiune și am încercat să-l ajut cumva. Nu prea știam cum ajuți un om lovit în stomac după ce a mâncat. În fine, vestea s-a dus și într-o seară la noi în camera a venit șeful șefilor care m-a provocat la rândul lui. Am învins. Și de atunci viața mea s-a schimbat. În bine. Am trecut brusc în clasa superioară și m-am folosit de acest privilegiu pentru a schimba viețile celor din clasa cea mai de jos. Au venit toti in jurul meu, ca să-i protejez si am facut asta. Nu a fost ușor. Curând, practica devalizării dulapurilor a încetat. Ea nu ținea de o nevoie, acei oameni aveau ce mânca. Dar devalizau de plăcere. Din plăcerea de a provoca suferință, luau lucruri de valoare pentru a vedea proprietarul cum suferă, se hrăneau cu suferință. Cu teamă. Cu tremurul și umilința celuilalt. Așa deveneau puternici. Încet-încet acest tip de comportament a început să nu mai aibă valoare la noi în cămin. Nu am facut aceste lucruri singur. Florentin, colegul meu de camera, a devenit colegul meu de karate si apoi, ne-am făcut frați de sânge. Deci imaginați-vă așa: eu sunt Fecioară, foarte atent la igienă etc etc. Noi urma să ne crestăm și să ne schimbăm sângele. Eu eram așa: dar o fi oare igienic? Ce grupă sanguină ai? Eu nu o știu nici acum pe a mea (nici acum, adică în 2017). Până la urmă, deși mi se părea o intreprindere plina de riscuri, ne-am taiat si ne-am schimbat sangele. Un ritual primitiv, care ne-a transformat în frați. În frați, contra răului. Si, unul langa altul, spate în spate, am reușit să înfrângem răutatea celor superiori. Am fost perseverenti, nu ne-am oprit si nu am mai lasat pe nimeni sa sufere. L-am salvat și pe ultimul de care toată lumea își bătea joc în mod natural. Îi țin minte numele și acum. Și Florentin sunt sigur că își amintește. Era foarte deștept, dar Sistemul îl înghițise, îi tăiase orice șansă să ocupe un alt loc vreodată. Ne-am luptat pentru el ca niște tigri. Era atât de greu să schimbi mentalitățile, toți se obișnuiseră să facă glume urâte și umilitoare pe seama lui (ce însemna o glumă umilitoare? venea cineva și îi dădea un picior în cap și toată lumea se amuza), chiar și cei din clasa inferioară, pierduse orice urmă de demnitate, părea fără scăpare. Zâmbesc când scriu. Pentru că-mi amintesc ce ne-a spus când ne-am despărțit. A plâns, ne-a îmbrățișat și ne-a spus ceva ce n-o să uit niciodată. Atunci eu nu plângeam, nu cadra cu bălăngănitul. Acum m-am emoționat. Nu te-am uitat, dragul meu. Sper și stiu că ești un om minunat. Te iubesc.

În ultimele luni de cămin eram toți prieteni,  nu mai existau clasele, slăbănogii fraternizau cu mușchiuloșii, tocilarii cu ochelari aveau prietene cu sprijinul mușchiuloșilor, era o nebunie. Deci am decis că e momentul să mă îmbăt. Prima si ultima oara in viata mea. Vreți sa știti cum a fost? Am propus să sărbătorim noua viață a căminului. Nu băusem în viața mea. Aveam un văr care lucra la o fabrică de bere. Pentru noi berea era ceva mitologic: era băută numai de bărbați, îți dădea un sentiment de superioritate, de dominare, un semn al bărbăției. Și pentru că aveam un văr la fabrica de Bere Ursus din Cluj – povestea lui e fantastică, se pocăise și nu mai punea alcool în gură – am făcut rost de mai multe navete. Bere proaspătă. S-a strâns tot căminul pe iarbă în față (confesiune: în studenție am revenit acolo, era totul închis dar am stat în iarbă și mi-am amintit), am ciocnit, am râs, ne-am îmbrățișat, era acel moment frumos, când tot căminul s-a luat în brațe și am fost toți frați. Atunci ne-a povestit unul din fosta gașcă de superiori, despre copiii săi din diverse orașe, atunci am descoperit că acei băieți mari și răi, de fapt erau mici și buni, dar nu arătaseră niciodată pentru că asta i-ar fi aruncat în mica clasă de inferiori etc….Unul știa să-l imite perfect pe Cristi MInculescu, ne-a urlat bună seara prieteni și am dat din cap până l-a luat o fată. Dintre noi. Îl auzise din căminul de fete. Norocosul. Așa…și eu, cu prima sticlă de bere. Cum se bea berea (întrebare de baraj, am mai avut câteva de baraj, tot așa de început, poate vi le povestesc odată)? Habar nu aveam. Ceilalți, mai mari, zic: berea se bea repede, se dă pe gât, așa beau berea bărbații, nu câte o guriță, ca femeile. Numai femeile beau câte o guriță. Ok, nu sunt femeie deci o să dau pe gât. Paranteză: la Cluj se bea multă tărie, deci berea e apă. Paradoxal, tăria nu are niciun efect asupra mea, pot să beau oricâtă, probabil e genetic, e în genele mele de moț, dar să vă povestesc mai departe cu berea. Am luat prima sticlă, am dat-o pe gât. Bună, foarte bună. Eu sunt Fecioară, cum spuneam, deci sunt prevăzător: în vederea anunțatului consum masiv de bere, îmi luasem precauții: nu băusem nimic o zi întreagă. Am zis: dacă beau apă, n-o să-mi mai fie sete. Trebuie să pregătesc drumul berii, să-i las spațiu, să nu instalez obstacole pe acest drum. Deci am băut prima sticlă. Foarte bună. Mă cam roșisem și eram brusc foarte vesel. Atât. Zic: unde e alcoolul? Nu e alcool. A doua sticlă. Lalalala, lililili, ciocneam și tot ne astâmpăram setea. Apoi îmi amintesc că cineva a zis îngrijorat: Horea ești foarte alb la față. Pfff, alb la față. Normal că sunt alb la față, n-am fost în viața mea la mare. Apoi am adormit buștean. Dar am rămas și treaz pentru că îi auzeam pe ceilalți cum vorbesc cu mine și folosesc tot felul de metode ingenioase că să-și dea seama dacă am murit sau nu: cineva m-a întrebat cât fac 7X7. Asta mi se pare o metodă foarte bună: explorează și raționalul și inconștientul în același timp. 49999999 am strigat cu toată gura, dar el a auzit numai un sforăit. În continuare, am auzit tot ce vorbeau, dar sforăiam. M-au cărat în pat, au mai stat pe lângă mine să vadă dacă mă mai trezesc. Și m-am trezit. A doua zi, după ce începuse prima oră la școală :)) Nu mi-a plăcut asta pentru că, nu știu dacă am subliniat suficient de mult, sunt Fecioara, deci doresc mereu să am controlul asupra mea, așa că nu m-am mai îmbătat niciodată. A doua zi, m-am dus la ora de română și când draga mea dirigintă m-a întrebat ceva, am vrut sa ma ridic, dar aveam picioarele moi. Am zis: blestemata bere. Si de atunci eu nu mai beau bere. Beau la ocazii vin, nici tărie nu mai beau de ani buni, m-am obișnuit din Franța cu vinul, dar nu mai pot sa vad berea in ochi. Poate ca a fost buna si acea betie la ceva.

Tot la cămin am învățat prima oară să gătesc. Mâncăruri complicate. Bucătăria era în căminul de fete, de care ne lega un culoar. Deci, am pornit împreună cu Florentin, spre a găti. Am făcut rost de tigaie, aveam cartofi. Ce ne mai trebuia? Usturoi! Cartofi prăjiți cu usturoi și pâine, ține de foame și are gust bun. Deci ne-am luat tigaia la spinare și duși am fost. În tărâmul fetelor. Unde eram acceptați, că oameni mai timizi ca noi nu mai întâlniseră (apropo de asta, o să vă povestesc ceva mai târziu). Am tăiat cartofii și i-am pus în tigaie. În ulei. Apoi ne-am uitat la ei. Eu, Fecioară, îmi pun mereu întrebări: oare nu ar trebui să-i întoarcem? Când îi întoarcem? Acum serios, când îți dai seama că trebuie să-i întorci? Eu zic să-i întoarcem. I-am întors. Apoi nu am mai văzut bine ce se mai întămpla, pentru că în bucătărie nu era bec și afară se înserase. Deci am luat decizia corectă: întrucât nu vedem când trebuie să-i întoarcem, îi întoarcem tot timpul preventiv, uite-așa și pe o parte și pe alta, ca să fim asigurați, ei se vor prăji uniform în urma unui tratament democratic. Florentin nu m-a contrazis, pentru că era un om foarte cumsecade. Așa că eu am tot întors cartofii în beznă, până când mi-am dat seama că se făcuse un fel de pastă de cartofi. Am uitat să spun că noi, nemâncați, făcusem o piramidă din cartofi în tigaie. Să mâncăm pe saturate, ardelenește, nu ne muiem buzele în cartofi. Și așa, s-a făcut un fel de pasta de cartofi, pe care puteai s-o întinzi pe pâine. Moment în care m-am gândit că ceea ce puteam să fac pentru a salva situația este să pun și tot usturoiul în tigaie. Am fi mâncat și tigaia la ce foame ne era, deci am mâncat ca niște purcei pe beznă, direct din tigaie bineînțeles, pasta de cartofi, cu usturoi și pâine. Doamne ce bună a fost. De atunci, am tratat cumva cu religiozitate cartofii prăjiți: nu oricine poate să-i facă, deci am urmărit cu admirație persoanele maestre Shaolin ale complexului proces prin care cartofii își păstrează suplețea, frăgezimea și karma intacte, după inumanul tratament din tigaie. Acum nu mai mănânc cartofi prăjiți. Nici nu am mai prăjit vreunul. Îmi cunosc limitele.

🙂

Aș putea să vă povestesc atâtea despre cămin, nu aș termina niciodată. În clasa a 12-a, pe care am făcut-o la Constanța, m-am îndrăgostit de o fată superbă, care semăna mult cu un înger. Și ieșea cu mine în fiecare vineri la Cofetăria Trandafirul din Constanța ca să-i mai povestesc întâmplări de la cămin, din clasa a 11-a, de la Cluj. Și ne-am văzut un an de zile săptămânal și i-am povestit toată viața la cămin. Tot timpul spunea că ar trebui să scriu o carte despre acel an. Eu aș fi vrut ca ea să fie cartea mea. N-a fost să fie. Dar despre asta, în episodul următor.

 

 

8 Replies to “Povestea vieții mele (III)”

  1. Am citit pe nerasuflate. Trist.. Stii, ma gandeam ca Dumnezeu a ingaduit atatea nedreptăți in viața ta ca sa fii tu un om drept, corect, a ingaduit singuratatea ca sa polarizezi. Tot ce a ingaduit El este pentru ca ti-a dat o lucrare.
    Doamne ajuta!

  2. Chiar asa, s-ar parea ca aveti stofa de “vigilante”, in sensul bun al cuvantului. Imi amintesc ca si eu ma inscrisesem la karate in facultate, cu scopul clar de a ma apara singura, dar cred ca as fi si batut cativa, daca apucam sa dobandesc ceva deprinderi, numai si numai din simt al dreptatii. Si acum mai simt nevoia asta, mai ales prin mijloacele de transport in comun.
    Viata grea, nimic de zis, dar se contureaza acest spirit polarizator si cred ca ati reusi sa adunati cativa oameni in jurul dvs., cu care sa luptati pentru o cauza nobila. Aveti acest har. Ganditi-va.

    1. @cristina: va multumesc pentru comentariu. M-ati emotionat si m-ati pus pe ganduri. Sa stiti ca eu cred ca dumneavoastra, cei care ma cititi si ma sustineti, aveti har. Iar din prezenta voastra aici pe acest blog, din sustinerea voastra, se formeaza ceva atat de Frumos, incat nici nu pot sa denumesc. Un ceva Frumos care schimba lucrurile in Bine. Eu sunt, de fapt, voi.

      Va iubesc si va multumesc ca-mi sunteti alaturi.

  3. Emoționant! Simt amărăciunea, dar şi bucuria naratorului. Tot ce nu ne omoară ne întărește. Uneori Răul e cu un scop. Acela de a deveni puternici. Iar dvs. cu ajutorul lui Dumnezeu ați reușit să faceți dreptate celor umiliți si să aduceți lumină, căldură si bunătate in sufletele celor “tari”. Dumnezeu să vă țină sănătos si să vă ajute in continuare să reușiți in tot ceea ce vă propuneți! Nu sunteți singur, noi suntem cu dvs., vă purtăm mereu in sufletele noastre.

  4. Aveti talent, aveti o inima mare, aveti sensibilitate…trist dar si foarte frumos scris… sa nu va opriti din a scrie 😊 chapeau.
    Aveti darul de ai face pe oameni sa va indrageasca 😊.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *