Este foarte simplu: pentru că ne despărțim repede. Știți, bineînțeles, că fiecare relație, cu el sau ea, este refacerea legăturii cu părinții, cu tata sau cu mama. Fetele își caută inconștient tații, iar băieții, mamele. În încercarea, de multe ori eșuată, de a-și construi un “ceva” asemănător familiei, un “ceva” care să fie ca acasă. Acasă din copilărie, alături de mama și de tata (pentru că relația asta înseamnă de fapt, plecarea de acasă, de la mama și de la tata). 

Apoi urmează despărțirea de el/ea care, în subconștientul nostru, este echivalentă cu ruperea de tată sau de mamă. Chiar dacă nu o resimțim ca atare pe moment. De câte ori nu ați luat decizii ale căror efecte nu le-ați simțit decât mult mai târziu? De câte ori nu ați simțit cu adevărat efectele negative ale unei despărțiri, decât la câteva luni după? Sau nu numai efectele unei despărțiri…ale oricărei decizii greșite în viață?

Și e bine că le-ați simțit, totuși. Uneori nu conștientizăm traumele chiar dacă ele rămân active în subconștient. Știți cum este asta? Ca și cum am umbla plini de răni, fără să ne dăm seara. Unele răni s-a infecta și ne-ar durea, deci am afla că le avem, altele s-ar umple încet-încet cu puroi, pe tăcute sau s-ar înfunda, cum se înfundă arterele cu colesterol, tot pe tăcute, până la moarte. Care survine rapid.

Ca niște leproși. Care-și poartă rănile și le acoperă cu zdrențe. Știți că noi nu prea mergem pe la psiholog, adică nu ne prea ocupăm de sănătatea mintală, așa cum ne ocupăm de sănătatea altor organe. Lăsăm să se vindece de la sine. Cum ar fi să procedăm așa și când s-ar rupe un picior? Să lăsăm să se vindece de la sine…? Trebuie să treacă cumva. Îl tai și pun altul. Cam așa facem în relații. Tăiem și începem altceva. Uneori sângerăm mult mult, alteori sângele se oprește miraculos, dar râmâne o cicatrice. Care doare din când în când. La vreme rea. La atingere…La mers…

Ce am vrut să spun cu acest articol? Că nu ar trebui să ne mai despărțim. Întotdeauna alergăm după ceea ce este mai bun, pentru că merităm ceea ce este mai bun. Așa ne-a învățat societatea de consum. Să fim mereu cei mai frumoși, să avem tot ce este mai bun. Și să căutăm. Să mergem la hypermarket și să căutăm pe rafturi. Oamenii nu se caută pe rafturi. Nici nu se schimbă ca produsele la hypermarket. În primul rând pentru că sunt și ei niște oameni, ca noi. Nu am vrea să fim cocoțați pe raft și aleși, deși multe fete fac asta prin pozele de pe Instagram și de pe Facebook. Notă: dacă suntem aleși, vom fi schimbați la un moment-dat. Comportamentul consumerist nu ia sfârșit niciodată. Nu ești niciodată mulțumit…cu mașina/cu telefonul….cu partenera pe care o ai…

Deci nu intra în logica consumeristă. Partenerul/partenera e un om. Bolnav. Sănătos. Dacă e bolnav, ajută-l să se facă bine. Dacă e sănătos, ai grijă de el. E o floare. N-o arunca pentru că s-a veștejit o frunză. Pune-o la soare, cântă-i. S-ar putea să-i placă. Îți arunci câinele când își face nevoile în casă, când te supără sau te enervează? Nu, îl ții până la moarte. Un om e mai mult decât un câine.

Nu-ți rupe familia. Ai avut un singur tată și o singură mamă. Păstrează persoana de lângă tine. Vei limita cicatricile, durerile și….lepra.

Nu muri repede.

Cu drag 🙂

Dacă dorești să susții acest blog, donează aici: