Alergăm tot timpul să ne luăm o casă, acesta este un obiectiv clar în viață, casa are un efect de cărămidă asupra statutului nostru social, ne așază, devenim “așezați”, “împliniți” etc, “la casa noastră”.

De fapt, fuga după casă seamănă foarte mult cu săparea unei gropi. Casa va fi groapa noastră. Ne va îngropa de vii. De ce?

1. Ne va îngropa într-un serviciu care este aproape de casă. Ne va îngropa într-un oraș de unde nu vom mai pleca, pentru că acolo e casa. De câte ori nu ați auzit persoane care spuneau: eu m-aș muta din orașul/țara asta, dar până vând casa….Mai bine stau. Casa e o frână în calea evoluției tale profesionale. De ce?
2. Te înmoaie. Îți dă sentimentul că ai atins un anume prag. Ai o casă. Ok, acum de bine de rău o duci bine, ai o casă. Nu mai ești lupul înfometat care fuge prin pădure, lihnit, să găsească hrană. Ești lupul obosit care merge acasă la televizor. Casa îți întărește statusul de sine: ești oarecum ok, ai o casă, ce mai vrei de la viață? Mai vrei lucruri bineînțeles, dar nu cu aceeași ardoare cu care ți le doreai când nu aveai casa. Gândește-te cât de mult îți taie din planurile tale ambițioase de viitor, de carieră, faptul că o ai, că îți dă o senzație de confort. Confortul este este o pernă pusă pe fața ambiției.  O adoarme prin sufocare. Și închei: nu e cazul să faci copii? Că acum ai casă. Sau dacă i-ai făcut, ocupă-te de el, îngrașă-te, neglijează-te. Ei sunt viitorul, trăiești prin ei. Apoi trebuie să le faci și lor case. Și petreci viața construind case.
3. Dacă stai în aceeași casă te rutinezi. Fără să vrei, adopți un comportament rutinier. Mergi la aceleași magazine, vorbești cu aceiași oameni. Ok, asta e distractiv 2-3-4 ani. Dar o viață? Trăiești în același spațiu, performezi aceleași acțiuni, stări, trăiri, ceea ce te închide într-o cușcă. Chiar dacă nu ai gratii. Dacă ai avea un animal de companie care ar sta numai într-o zonă majoritatea timpului și ar fugi de acolo în concedii/weekenduri, dar s-ar întoarce în același loc, nu ar fi aceasta un comportament propriu unui animal ținut în țarc? Oriunde ai fi, te întorci în Titan să dormi. 30 de ani. Apoi apar plictiseala, certurile cu el/ea. Care este cauza? Nimeni nu simte că o cauză ar putea fi cușca care generează comportament rutinier care, la rândul său, se transferă în relația cu celălalt, cu cariera, peste tot. Situație în care creierul se plictisește zdravăn. Și atunci te invită să te cerți, ca să aibă ceva interesant de privit înainte de culcare. Apoi nu se mai culcă. E așa un bebeluș răsfățat. Comportamentul rutinier se multiplică în diverse zone ale vieții. Dacă mergi în fiecare zi și iei pâine de la același om, saluți același vecin, nu o să intri într-o pasă bruscă de creativitate după ce intri în casă. Creierul a adormit demult, functioneaza pe pilot automat: știe unde e cheia, unde o bagi, cum o învârți și cam știe pe de rost ce o să faci  de când te apropii de casă (în viitorul apropiat, în Web 3.0, chiar se va desfășura totul pe pilot automat în jurul nostru, atât de rutinieri suntem). Deci creierul nu mai face efort cognitiv, se culcă și lasă pilotul automat adică stereotipurile. Cele mai multe certuri pornesc de la judecăți bazate pe stereotipuri. Adică prejudecăți. De ce? Creierul doarme în preajma casei. Tu l-ai învățat asa. Nu are nimic interesant sau provocator de descoperit, deci se decupleaza. Si traiesti inerțial chiar dacă nu simți asta. Consecință: obezitatea creierului. Devine sedentar. Deci dacă nu mergi mult timp la sală și faci burtă, nu o să-ți vină cheful să sari câteva garduri, așa, spontan, just for fun. Așa și cu creierul. Scade creativitatea, iar el devine dependent de casă și de rutină, exact așa cum devenim dependenți de canapea, televizor, Facebook, dulciuri.  În mod normal, ar trebui să-i propunem creierului situații provocatoare, în mod artificial, ca să-l antrenăm, așa cum mergem la sală, pentru că nu mai dăm la sapă, ca să facem mișcare natural. Dar nu-l antrenăm cu nimic. Uite-te la casa ta. E mormântul tău.
4. În alte țări, din Europa, oamenii nu-și cumpără case, știe toată lumea. Am avut surpriza să constat că un profesor universitar, dintr-o altă țară, a stat 10 ani într-o vilă imensă, superbă, cu 5 camere, salon cu pian etc și am crezut mereu că este casa lui. Gândire românească….Apoi am aflat că stă cu chirie. Și am aflat pentru că a decis să se mute. Și s-a mutat într-un alt cartier frumos, cu palmieri…Locul în care stătea era prea poluat. Și chiar era. Dacă stai într-un cartier care este poluat/oribil ce faci? Te muți? Nu, că trebuie să vinzi casa. Deci stai și înduri. Am citit, cu stupoare și tristețe drama acestei persoane care îndură diverse neajunsuri (descrise în text) pentru că …a cumpărat casa. Are și credit pe 30 de ani. E legată acolo. În miros de fosă septică, în inundații, în dulcele viers al vecinilor care fac sex. Ce rost are să stai 30 de ani legat de un loc? Ok, o să spuneți, decât să arunci lunar banii pe chirie, mai bine îi dai la bancă pe rate și casa e a ta. Iar aici se vede cel mai bine caracterul malefic al casei, care ne îngroapă. Nu simțiți deja rutina? Deci timp de 30 de ani o să ai același salariu, același loc de muncă, aceeași casă. Casa e vinovată pentru acest mod de gândire. Nu te gândești: dar stai așa, eu peste 5 ani aș vrea să am un venit care să-mi permită să plătesc chiria fără să-mi pese. Sau să-mi pese mai puțin decât acum. Sau peste 10 ani  chiria o să fie 10% din salariu, nu 50% cum e acum. Astea planuri de viitor, nu? Sau peste 5 ani vreau să stau pe malul unei piscine. Pare o chestiune absurdă, dar primul pas ca să reușești este să-ți fixezi obiective. După ce ți-ai fixat obiective, ești deja pe drumul spre ele. Iar ceea ce te motivează, printre altele, este că nu ai o casă. Deci nu vrei o casă, vrei o mansardă, un apartament în centru, apoi unul pe malul unui lac, apoi unul intr-un avion….cine te poate opri? Numai tu. Și casa pe care o porți în spinare, exact ca un melc. De înțeles de ce merge melcul atât de încet. Cară o casă în spinare 🙂 

Pe tine te-a propulsat sau te-a ținut pe loc casa?