Ați observat ce multă lume evită scările? La metrou, oriunde, multă lume preferă să ia liftul, dacă există. Dacă nu există, oftează, pentru că nu există.
De ce evităm scările? Pentru că ne obosesc, ne fac să transpirăm, într-un cuvânt, ne dau o stare de rău. Asta resimțim. Numai că organismul se bucură. În interior. Inima se bucură etc. Dar noi resimțim o stare de rău, deci nu mai urcăm scările. Știm că ne fac bine, dar este un bine viitor care pică forfecat în fața răului prezent. Alungăm viitorul, de dragul prezentului. Vom vedea noi ce va fi în viitor, este important să trăim prezentul. Iar inima geme sufocată de colesterol, devine apatică, grasă, irascibilă. Iar de vină este altcineva. Că noi nu am urcat scara.
De fapt, ar trebui să identificăm scările din jurul nostru și să le urcăm. De exemplu, o scară pe care o evităm mereu este iertarea. Nu iertăm. Luăm liftul și o ocolim, oricum ajungem în același loc, nu? Iertarea este o scară grea. Dar să ne gândim așa: dacă noi am ierta, ceea ce ne va face să ne simțim prost poate, să transpirăm, să experimentăm stările fizice specifice scării, s-ar întâmpla lucruri minunate. Mai întâi pentru mintea noastră, sufocată, apatică, irascibilă sub povara lucrului pe care nu l-am iertat. Dacă iertăm, o eliberăm. La fel și sufletul. Bine, asta o să ni se pară ceva frumos, dar nu o să facem niciodată, pe principiul e mai bine să mă simt bine acum, decât să mă simt bine mai târziu. Iar răutatea te poate face să te simți bine temporar, exact cum te face să te simți bine temporar un burger: exact cât stâ în bolta palatină. Pe urmă nu mai e așa bine. Dar iată încă ceva: suntem animale sociale. Ne imităm unii pe alții . Dacă ierți, persoana iertată, deși poate va fi îmbufnată și va scoate limba la tine (asta e o glumă), va pleca cu un pic de bine în suflet. Binele ăsta în suflet acționează foarte ciudat, nici nu-i poți cuantifica traiectoria, poți la un moment-dat să uiți că îl ai. Dar micul bine nu moare și va acționa. Celălalt va ierta la rândul lui, va da mai departe. Gesturile sociale de obicei se multiplică, iar iertarea este un gest social (apropo, de ce nu există un buton “Te iert” pe Facebook?). Suntem animale sociale, ne copiem unii pe alții. Nu ai vrea să te ierte un șofer că ai trecut pe roșu în loc să-ți zboare timpanele? Nu ai vrea să te ierte cutare, cutare, cutare? E simplu: trebuie să ierți tu în primul rând. Dăruind, vei dobândi. Comportamentele au efect contaminant în societate. La metrou, dacă nu ar urca nimeni pe scări, scările ar rămâne pustii pe veci (poate doar un hipster ar urca pentru a-și face un selfie într-un loc urban-pustiu și ar fi trebuit să scriu asta în engleză). Dar sunt oameni care ajung la scări, văd că alți oamenii aleg să le urce, în loc să ia scările rulante, deci urcă și ei. Mai fac și alții asta, deci e bine. Sunt fascinat să văd în Franța, de exemplu, unde oamenii sunt foarte politicoși, cum devin și românii foarte politicoși. Se contaminează. Copiază comportamentul celorlalți. Iar cel mai bine se vede la aeroport. În Franța sunt într-un fel, în România în alt fel. În termen de 2 ore. În România s-a generalizat individualismul, un tip de comportament sălbatic, în care nu-ți pasă de celălalt, preocupat să supraviețuiești cu orice preț (despre care am scris aici). Dar nu a fost mereu așa. Mass-media a avut un rol important aici. De când au început știrile de la ora 17, de când jurnaliștii au început să pedaleze mereu pe instinctele primare, ne-au arătat mereu partea realității care ne face să ne simțim inferiori, complexați etc. Arătați mereu cu degetul de cei mai mari. Și la școală, dacă profesorul îi arată mereu elevului părțile sale negative, va regresa. Va ajunge să i se pară normal că la școală s-a pus toaletă în fundul curții, pentru că acolo îi este locul.
Deci. Să urcăm scara. Nimeni n-o va face în locul nostru. Iar comportamentul nostru se întoarce tot la noi. Trăim într-o țară sălbatică și individualistă, pentru că suntem noi în primul rând așa. Tot ce facem se întoarce la noi. Hai să facem asta. Fără să știe nimeni, pe ascuns: să iertăm! O să luăm multe palme peste față (eu am luat deja, pentru că oameni tind să-i abuzeze pe oamenii buni – așa e în junglă, un viezure deschide ușa antilopei, o lasă să intre prima, iar ea nu o să-i mulțumească, ci o să treacă cu toată familia, plus un car de fân și o să ia și ușa, întrucât deprinderile se schimbă greu – dar se schimbă), dar asta este o chestiune exterioară, ca transpirația pe scări. În interior, sufletul o să se bucure, o să fie o faptă bună, iar binele merge mai departe. Exact ca și răul. Dar e mai bine să meargă binele, nu?
Închei: faptul că astăzi a circulat mult pe Facebook un anunț prin care se cerea sânge pentru o fetiță bolnavă, iar anunțul s-a dovedit a fi fals, din 2009, nu arată că oamenii sunt proști și creduli. Arată că oamenii sunt buni. Au dat anunțul mai departe. Au dat binele mai departe. Sunt oameni minunați. Că alții profită de pe urma lor? Revin la antilopă și la viezure, da se va întâmpla asta. Trăim într-o junglă. Ei să fie fericiți că ne-au înșelat. Noi trebuie să mergem înainte, să facem bine. Iar zilele viitoare, mai exact la iarnă, antilopa va veni la viezure cu fân pus la murat la borcan. Fân alb, pentru zile negre.
Iar jungla va fi un loc fain de trăit, cu aer curat și foste animale. Politicoase, care nu se mai mănâncă între ele.
Să iertăm, o scară grea, dar o scară frumoasă.
