Cum ne sălbăticește România

România ne sălbăticește, ne face mai duri, aspri, agresivi.

De ce?

  1. Pentru că îți ține în permanență treaz instinctul de conservare. Nimic nu funcționează potențial bine, rectiliniu, previzibil pe durată lungă, la noi în țară. Oricând se poate schimba ceva, se poate întâmpla ceva neașteptat și asta ține treaz instinctul de apărare. Care, la rîndul lui, ține trează mereu frica, cu efectele descrise aici.  Nu avem nicio siguranță. Mass-media are grijă să ne sperie în fiecare zi cu știri alarmiste, pentru că a învățat că așa se țin oamenii în fața televizorului. Permanenta luptă între cele două tabere politice ne ține mereu încordați/tensionați în zona știrilor negative. Azi ne iau Roșia Montană. Ieri ne-au scăzut salariile. Alaltăieri le-au crescut dar de pe Facebook am aflat că nu e  bine. Așa că trebuie să fim în gardă, pentru că se termină banii din buget până la sfârșitul anului. Mereu în gardă, nicio pauză. Viitorul tot timpul sună rău pentru că suntem ținuți mereu într-o priză a fricii. Mereu în alertă, mereu cu ochii în patru. Ce se întâmplă noaptea, ca hoții? E plin de hoții, nu te culca! Pe o ureche, s-ar putea să o pierzi.
  2. În România viața este o luptă continuă. Legile și regulamentele se respectă opțional, deci fiecare se descurcă pe cont propriu. Rezultat: un individualism feroce.  Agresivitate. Suntem într-o luptă permanentă, zâmbim puțin (de câte ori zâmbește un luptător de box în ring?) Statul nu te protejează, nu există momente de respiro, nu există o “saltea”  – dacă îți pierzi locul de muncă, ajutorul de șomaj nu îți permite să duci o existență decentă, nici pensia, nici, nici. Și atunci ești într-o luptă continuă. Iar această agresivitate individuală alimentează o agresivitate a societății, care nu îți permiți să renunți la agresivitatea ta, chiar dacă ai vrea. Este ca și cum ai fi un pudel hippiot, într-o curte în care toți câinii latră agresiv. Uitați-vă cum se aprinde Facebook-ul la fiecare subiect, cu potențial emoțional, cum a fost cel recent cel de la Kaufland. Lumea scrie postări agresive, alimentează o agresivitate colectivă în care pudelul are de ales: tace sau latră? Va lătra, pentru că, în acest fel, agresivitatea devine suportabilă.
  3. Oamenii sunt obsedați de bani, pentru că în România dacă nu ai bani, ești un nimeni. Cash, în buzunar. În alte țări, oamenii plătesc doar cu cardul. La noi trebuie să ai bani în buzunar, ca să dai la doctor, la preot, ca să dai…peste tot. Dacă nu ai bani, ești nimeni, te calcă societatea în picioare. Încă în perioada de tranziție, România a descoperit capitalismul sălbatic în care contează banul. Goana după bani dă un scop existenței agresive în junglă – lumea aleargă după câștig exact cum alergau după aur căutătorii din Klondike. Iar căutătorii de bani pun pe ultimul plan calitățile sufletești – cu ce te ajută ele să faci bani? De exemplu:
  4. Politețea. Oamenii nu sunt politicoși în România. Atunci când cumperi un produs de la magazin, tu mulțumești vânzătoarei, de parcă îi faci un favor, nu invers. Când intri în magazin, nu te salută. În zbuciumata mea existență, am avut la un moment-dat un Plafar. Găsiți câteva detalii aici. La început a fost un magazin de produse Bio, dar nu cumpăra nimeni produse bio, deci a devenit Plafar. Aveam mari probleme să conving vânzătoarea să spună “Bună ziua” oamenilor care intrau în magazin. Spunea că nu poate, pur și simplu. În alte țări, oamenii se adresează unii altora cu Domnule, Doamnă.  Și la noi se spune, dar rar.  Oamenii se înghesuie, se înghiontesc – așa cum am scris, urmează individualismul agresiv de tip junglă. Fiecare pentru el. Ai văzut un scaun liber? Sari pe el! Bine că ai reușit să-l prinzi!! Stai pe o bancă în parc și trece un cuplu cu copii? Dă-te la o parte și oferă-i locul. Am făcut asta în Herăstrău și am regretat. Femeia mi-a fost atât de recunoscătoare, încăt a început să-mi spună că e divorțată și a ieșit cu bărbatul și copilul doar temporar. Karma mea a devenit o chestie udă și moale și s-a aruncat în lac. Eu am rămas pe bancă și am suportat stoic. Bunătatea cere sacrificii. Revenind. Oamenii nu sunt politicoși. Sunt duri, agresivi, individualiști. Și asta are două efecte: se naște un comportament de masă, pentru că ceilalți consideră că așa trebuie să se poarte în această societate – dacă toți se poartă așa, înseamnă că acesta este standardul (am observat foarte mulți români care în străinătate se poartă altfel pentru că acolo sunt alte standarde și se racordează), iar al doilea efect este scăderea stimei de sine. Noi existăm și ne construim imaginea de sine prin interacțiunea cu ceilalți. Dacă ți s-ar spune zilnic Doamnă, Doamnă, peste tot, ai începe să te simți o Doamnă (mai mult). Dar șoferul de autobuz e nesimțit, la metrou ai luat două coate în burtă, că se grăbeau ca la Klondike să intre pe ușa metroului  (de parcă cineva voia să ia primul aurul de acolo care, probabil, era un scaun ) etc, ajungi acasă și dai drumul la televizor, vezi agresivitate (agresarea celuilalt la acest nivel este tot o lipsă de respect, față de tine, telespectatorul – ți se dau programe proaste pentru că ești considerat prost) și, încet-încet scade încrederea în sine. Nu mai ceri mult de la tine, nu mai ceri mult de alții. Te mulțumești cu bărbatul pe care îl ai, cu premierul pe care îl ai etc
  5. Nu ne pasă de ceilalți. Noi nu ne zâmbim pe stradă. Sau ne zâmbim rar. Eu, dacă văd o familie frumoasă cu copii, le zâmbesc. Adică le spun: sunteți frumoși, îmi place de voi. Văd un individ care zdrăngăne o chitară, îl încurajez. În primul rând, pentru curajul de a zdrăngăni chestia aia în public. Eu dacă aș zdrăngăni așa, m-aș băga în garaj, sub plapumă și aș zdrăngăni acolo. El are curaj. Va ajunge cineva. Dacă e încurajat. Azi, în autobuz, un om era în cârje. I-am propus să-l ajut să coboare. M-a refuzat cu mândrie, ca un adevărat James Dean, dar cred că i-am făcut un bine. Un cuvânt bun a rămas în mintea lui și cred că i-a dat puțin optimism. Măcar până acasă. Eram în altă țară și mi-am rupt mâna. Tot timpul cât am avut mâna în ghips, mi s-a dat întâietate la coadă la hypermarket. La noi, oamenii stau la coadă la hypermarket cu îndârjire, ca și cum la finalul casei de marcat s-ar afla o pistă de maraton, iar cel care ia primul startul, adică bonul, găsește aurul din Klondike. Noi nu vorbim între noi. Eu vorbesc cu oamenii de la casă, în general, cu oamenii pe care-i întâlnesc. Și se bucură. Unii fac o muncă rutinieră, plicticoasă și tristă. Se bucură când primesc o vorbă bună. La noi asta se întâmplă rar. În alte țări e normal. Eu sunt prieten cu toate casierele de la Cora (bine, nu cu toate). Nu vreau aur. Nici ele. Dar toți câștigăm pentru că suntem politicoși unii cu alții și ne tratăm ca oamenii. La noi, șoferul autobuzul stă izolat în spatele unui geam. În altă țară, oamenii vorbesc cu șoferul. Fac glume. Ceea ce e relaxant. Vânzătorii dialoghează cu clienții fac glume cu ei. Chiar dacă nu se cunosc. Și se formează oaze de relaxare, care fac ziua mai plăcută, slăbesc agresivitatea și stresul.
  6. Nu avem cultura pauzei. Pauzele de masă nu sunt o regulă în România. În România dacă pleci în vacanță ești prost văzut, ceilalți te invidiază. Cu cât pleci mai departe și e locul mai frumos, crește invidia. Invidia, agresivitatea…E ok să pleci în Grecia. E aproape. Dacă treci de Italia, încep problemele. Nici la Veneția nu e bine să mergi, gondola ar putea aduce gânduri ucigașe asupra ta. Dacă faci pauze la serviciu, ceilalți se uită urât la tine. De ce nu muncești? Noi suntem în capitalismul sălbatic, al exploatării. De aceea România este paradisul firmelor occidentale. Salarii mici și oameni buni de exploatat. Care muncesc precum câinii toată ziua, li se pare normal asta, ajung acasă frânți și cad în fața televizorului, cu o bere. Și se uită la Mireasă pentru Fiul meu. Măcar el să aibă o soartă mai bună. Acceptăm sacrificiul, trebuie să ne sacrificăm, suntem generația de sacrificiu, apoi suntem ăia care nu suntem primiți în Schengen, mai avem de răbdat, încă nu suntem suficient de buni, ni se inoculează compleze nemeritate. Oricum toți romii noștri sunt în Vest. Cine e de vină?  Cineva e de vină. Hai să fim agresivi față de cel care e de vină. Trece ziua, apoi ne înghesuim în metrou blestemându-ne zilele si viata asta care nu se va schimba maine. Si da, nu se va schimba, pentru ca o acceptăm. Patronul nu va da pauză de masă, dacă angajații nu o cer solidar, pentru că el câștiga bani din salarii de mizerie si e foarte norocos în Romania, unde găsește oameni buni de exploatat. Lipsa pauzelor tine in continuare alert instinctul de conservare, alimenteaza frustrari, de care scapi cu un cot in burta la metrou: ai dat mai departe.
  7. Nu ne cultivam sufletul. A sărit o domnisoară nervoasa pe mine când am spus ca Biserica nu te invață să cultivi aparentele. Agresivitate. Si impotriva Bisericii. Unde sunt, ca peste tot, oameni buni si rai. Mass-media ni-i arata numai pe cei rai. Deci credem ca sunt toti la fel. Si acolo se alearga dupa bani. Biserica este in România. Dar v-ati gandit sa mergeti la slujba duminica? Timp de 2 ore sufletul se bucura. Îti indrepti gandurile, cugetul, spre altceva. Spre Dumnezeu. Apoi preotul tine o predica si spune niste lucruri pentru suflet. Mie mi-a ramas in minte predica si pilda de acum doua saptamani si voi scrie un articol pe aceasta tema zilele viitoare. Trec peste faptul ca preotul a zis, printre altele, in pilda, sa nu vorbim urat in trafic, iar eu am plecat acasa foarte incantat si cu pilda in minte si cand m-a blocat un nesimtit in trafic care m-a facut țăran (scuze) pentru că nu am urcat pe trotuar ca să treacă cu ML-ul, mi-am iesit din pepeni si am facut pilaf pilda. Dar imediat mi-a parut rau si de atunci stau in pepeni, fac gesturi largi cu mana tuturor participantilor la trafic, las sa treaca si gândacii prin locuri nemarcate. Mi-am dat seama cât de departe am ajuns, când am lăsat pisica din curtea Universitatii sa treaca prin fata mea. Ne intersectam primejdios. Ea, mai politicoasa decat mine, s-a oprit preventiv. Eu am realizat gestul ei, m-am oprit (amandoi pietoni), am facut un semn larg cu mâna și i-am zis: hai treci, pisicuță. Incredibil, m-a inteles si foarte gratioasa, si-a continuat drumul si a trecut prin fata mea. Femeia de serviciu s-a uitat la mine si sper ca a invatat ceva. Sunt sigur insa, ca a avut ce povesti: sa vezi draga, azi profesorul a dat prioritate pisicii. Nu va pot descrie scena: dupa ce i-am i-am cedat trecerea, a trecut foarte galanta, așa. Dădea și din solduri. In continuare: nu vreti sa mergeti la Biserica? Perfect. Meditatia ajută. I-am intrebat pe colegii din alta tara cum rezista stresului zilnic si au zis: meditatie. Au carti despre meditatie, e ultima moda. Și mediteaza 2 minute pe zi. Sa nu aud ca nu exista timp. De cand a aparut Facebook, nu vreau sa aud ca nu exista timp :))
  8. Ca un corolar al celor scrise mai sus, ca urmare a faptului ca este mereu treaz instinctul de conservare, că suntem mereu agresivi, ne-am setat creierul sa observe numai ce se intampla RAU. Pentru ca suntem zilnic in transee. Cum ar fi ca un soldat din transee sa se opreasca o clipa fermecat de trilurile pasarelelor? I-ar zbura un obuz capul. Si de frica obuzului, stam in transee si ne uitam: unde e obuzul, unde e obuzul? Numaram obuzele. Pfiu: 10 obuze azi, iar eu am incasat numai un ac de gamalie in deget. Dar bine ca am fost vigilent, asta m-a scapat de obuze. Ajungem acasa si avem probleme, nu dormim noaptea, e normal, nici soldatii nu dormeau bine dupa o zi in transee. Daca vom incepe sa contracaram lucrurile de care am scris mai sus, se va intampla un lucru minunat: vom incepe sa vedem binele. L-am vedea si acum, dar binele este inghesuit de celelalte abilitati ale noastre: agresivitatea i-a pus dosul pe ochi, instinctul de conservare ii urla in cap sa nu-si mai dea jos casca, invidia asteapta sa-l vada flexat ca sa observe daca are burta sau nu si tot asa.  Daca vom pune palma pe toate abilitatile negative cu care ne-a salbaticit Romania, vor castiga spatiu abilitatile pozitive si ne vor arata lucruri pe care acum nu le vedem: un zbor de fluturi, o pisica stresata ca nu ii acordati prioritate, un om care șchioapătă fizic sau sufletește în așteptarea unei vorbe bune, vei deveni un om mai fain de iubit, multe lucruri pe care le ratezi zilnic în viață îți vor umple brațele,  vei observa un zâmbet care te va încărca pozitiv etc etc etc.

Cum este acesta, de exemplu:  🙂

Va doresc o seara frumoasa 🙂

Nu sunt obuze, cerul e senin.

 

6 Replies to “Cum ne sălbăticește România”

  1. O radiografie antropologica a cotidianului bucureștean, care poate fi extrapolata la nivel național. A nu se confunda non violența cu politica struțului. Lumea pe care o descrieți continuă să există chiar dacă refuz să o recunosc. Mă pot strădui să mi schimb percepția asupra ei și implicit modul în care mă raportez la ea. Până acum eu nu am reușit asta. De curiozitate, pisica respectivă era cumva neagră? Asta ar explica mirarea femeii de serviciu… 🙂 Superb articolul, a meritat așteptarea!

  2. Va multumesc pentru tot ceea ce scrieti.Sunteti un om minunat.Ma bucur ca v-am descoperit.Printre randurile scrise ma regasec uneori….cu ganduri,stari si reactii.

    1. @Mirela: va multumesc din suflet pentru comentariu! Mi-a mers la suflet si m-a bucurat enorm. Va multumesc ca existati si ca ma cititi. Pentru oameni ca dumneavoastra scriu. Inca o data, multumesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *