În 2014 anunțam, în urma unei cercetări vaste realizate pe siteurile televiziunilor de știri românești că Ficțiunea va înlocui Realitatea în online și vor apărea știrile false (fake news) în domenii precum Social, Politic, Economie etc. Am prezentat cercetarea la cel de-al XV-lea Forum al Reseau Transmediteraneen de Recherche en Communication, din care fac parte cele mai prestigioase facultăți de Jurnalism din Franța, Portugalia, Canada, Brazilia, Algeria, Liban, Maroc.
Ceea ce preziceam în 2014 și anunțam în iulie 2015, s-a întâmplat în 2017: acum toată lumea vorbește despre fake news.
O nouă cercetare pe această temă a fost acceptată pentru publicare în prestigioasa revistă științifică, Journal of Media Research editată de Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca.
Deci s-a trecut la știri false și la ficțiune în rețelele sociale. De ce? De ce preferă oamenii fake news în locul realității? Iată un posibil răspuns:
Oamenii evadează în realitatea virtuală (în rețelele sociale), ca să fugă de realitatea reală care este tristă, banală, rutinieră. Abandonează realitatea reală și fug în realitatea virtuală unde sunt mult mai frumoși (selfie-urile teatralizate), mult mai apreciați (primesc mai multe like-uri/aprecieri decât ar primi în viața reală), mai amuzanți, au mai mulți prieteni (cine are sute sau mii de prieteni în viața reală care să-ți întăreasca permanent status-ul de sine?). Așadar, oamenii fug, evadează din realitatea reală, pentru că nu le place. Deci nu vor să se mai întoarcă în ea și să afle ce se întâmplă acolo. Vor să afle o altfel de realitate, colorată, edulcorată, amuzantă, pe care să o trăiască procurial (prin intermediul celor care o povestesc). De aceea, pe Facebook nu au succes postările în care povestești pur și simplu ce faci, postările triste, fragmentele normale de viață. Lumea vrea altceva, ceva ce nu găsește în viața reală. Cere și consumă ficțiune. Pentru că experiența în rețelele sociale are valoare psihoterapeutică: evadezi dintr-un univers care nu te satisface și intri într-o nouă lume, unde te relaxezi, unde trăiești o altă viață, bazată pe emoții, iei o gură de oxigen și pe urmă te întorci, ca să te lupți cu realitatea reală. Exact ca o pauză de țigară. Iar dependența de Facebook începe să semene din ce în ce mai mult cu dependența de țigări. Trebuie consumat din ce în ce mai des, lipsa lui produce anxietate, iar după consum oamenii se simt mai bine (chiar dacă acest consum, ca și cel de țigări, are efecte, de multe ori, neobservabile).
Deci intrăm în realitatea virtuală ca să fugim de cea reală, ca să trăim într-o lume mai frumoasă, unde noi suntem mai frumoși și mai deștepți, adică personaje, iar ceea ce se întâmplă în jurul nostru este o poveste interesantă, adică un basm. De aceea storytellingul este un gen publicistic de succes în rețelele sociale, singurul care subzistă după abandonarea alfabetului scris și comunicarea prin imagini.
Cum ne ajută aceste povești? De ce au rol psihoterapeutic? De ce ne simțim mai bine după ce intrăm pe Facebook și de ce devenim dependenți? Este simplu. Facebook ne-a învățat să-l folosim numai pe baza emoțiilor. El ne-a învățat asta. A creat butoane de reacții (Like, Ador etc) care se bazează numai pe emoții și în acest fel ne-a învățat, ca pe câinele lui Pavlov, că trebuie să folosim numai emoțiile pe post de instrumente ale acestui univers (pe de altă parte, recursul la emoții deschide calea spre Web 4.0, care este Web-ul emoțiilor – dar despre acest subiect, într-o postare viitoare). Stickerele, la fel, ne invită să ne jucăm, să ne infantilizăm, să facem apel la emoții. Deci intrăm în universul virtual și trăim emoții. Propriile noastre emoții, emoțiile altora. Care ne lipsesc în viața reală. Gândiți-vă la o persoana care stă închisă 8 ore într-o cutie și vinde cartele la RATB. Universul său emoțional este limitat, iar efortul cognitiv zilnic este limitat la conversația: dați-mi o cartelă, încărcați-mi o cartelă. Nicio emoție. NU vine nimeni să-i spună: vă rog să-mi faceți un avion dintr-o cartelă și să-l fugărim prin stație, să vedem dacă zboară. Sau să facem un iepuraș dintr-o cartelă. Sau o vulpiță. Ar fi creativ, nu? 🙂 Nu face nimeni asta, iar ea pleacă acasă cu un vid emoțional. Acasă bărbatul nu o așteaptă să îi spună: hai să fugim pe câmp și să dansăm prin ploaie, să culegem flori și să ne tăvălim prin iarba crudă. Și să descifrăm trilurile mierlelor. O întreabă: ce mâncăm azi? Și ea zice: ce am mâncat și ieri, că doar n-o să gătesc în fiecare zi. Și atunci, într-o zi lipsită de emoții reale, oamenii trăiesc emoțiile procurial. Cer și consumă ficțiune. Intră în rețelele sociale și văd un titlu de tipul: Teo Trandafir are CANCER! (unde cancer este cuvant care face buzz). Ceea ce ne face să trăim o emoție negativă: are cancer!!! Să o trăim procurial, bineînțeles. Si ne întărește statusul de sine: are cancer, Doamne Ferește! Bine că nu am eu. Uite, eu credeam că am o viață tristă, că stau în cutie și mănânc ce am mâncat ieri, dar bine că am sănătate! Sănătatea e mai importantă decât orice! Apoi citim știrea și aflăm că nu are cancer. Happy end. Și trăim o altă emoție, pozitivă: bine că nu are cancer! Oricum Teo Trandafir e o persoană simpatică, de treabă, ar fi păcat să moară de cancer. Și ziua devine, brusc, populată cu două emoții, ceea ce o face mult mai interesantă. Iar emoțiile produc plăcere. Mai exact creierul reptilian produce plăcere. După care, devine dependent și o cere, devine dependent de acești stimuli care produc plăcerea, exact cum produc dependență jocurile de noroc, fumatul etc. Devenim dependenți de această plăcere. Care nu se bazează pe mecanisme noi, ci foarte vechi, foarte vizibile în cinematografie, de exemplu: când mergem la un film american, încheiem un pact cu producătorul filmului. Care sună așa: poți să faci ce vrei în filmul acesta, poți să împuști în cap eroul principal exact când vrea să sărute eroina principală, te privește, e treaba ta ce faci, ai libertate totală, dar la final, te rog, să te descurci și să existe happy-end. El să învie din morți, dacă a murit cumva, să se împace cu femeia vieții lui și să plec din cinematograf liniștit, cu creierul reptilian hrănit de o emoție pozitivă. Nu mă lăsa să plec trist sau tulburat, că nu mă mai înțeleg pe urmă cu creierul meu și mă va chinui cu emoții negative. NU pentru asta am plătit bilet. Am văzut o reprezentare excelentă a celor descrise mai sus în filmul Misiune Imposibilă III. Eroului principal i se implantează o bombă în cap exact când vrea să-și salveze iubita (!!!!!!), i se detonează bomba din cap, dar el se electrocutează, ca să anihileze bomba din cap și intră în comă. Practic moare. dar iubita lui, impresionată de curajul lui (el, cu bomba detonată în cap a reușit să rupă în bătaie personajul negativ, ceea ce este de toată lauda), îi face respirație gură la gură, îl bate cu pumnii în piept, plânge și el….își revine. Revine din morți. Iar filmul se termină așa: el își ia concediul de odihnă al spionilor și pleacă împreună cu ea în luna de miere. Creierul reptilian se scaldă satisfăcut în emoții. Așa se întîmplă și în cazul știrii cu Teo Trandafir. La final, afli că nu are cancer, happy end. Știrea s-a terminat cu o emoție pozitivă, e bine. Și informația inițială, că are cancer, are un rol pozitiv în întărirea statusului de sine. Funcționează exact ca mecanismul filmelor horror. De ce se uită lumea la filme horror (voi vă uitați? eu nu pot să mă uit, că mă distrug :)) ). Lumea se uită la filme horror, pentru că trăiește emoții negative, iar când se termină filmul, rămâne cu statusul de sine întărit: credeam că eu am o viață grea și probleme – dar bine că nu mă mânăncă viermi uriași, bine că nu mă caută criminali prin casă și bine că nu mă va înghiți un tsunami. Deci ceea ce credeam eu că e grav în viața mea, nu e atât de grav. Așadar, mă simt bine, finalul este o emoție pozitivă, iar creierul reptilian face ouă din care mai ies vreo trei reptile. În încheiere, în știrea despre Teo Trandafir, prima emoție, negativă, are efectul filmelor horror, iar a doua emoție pozitivă, are efectul hapyy-endului, de care avem nevoie ca să fim stabili emoțional. Creierul reptilian e fericit, consumă plăcere, deci o cere și a doua zi!!!!! De aceea, știrile false sunt cele mai citite, de aceea oamenii nu sancționează producătorii unor astfel de știri, de aceea zilnic, în cercetarea mea, la rubrica cele mai citite știri de pe site-urile realitatea.net și rtv. net, erau predominante știrile false (fake news). Nu mai vrem realitate, vrem emoții. Așa cum nu mai vrem nici să ne arătăm în selfie-urile așa cum suntem cu adevărat.
Un excelent exemplu sunt știrile Times New Roman. Par reale, sunt amuzante, creează realități proiective (părerea noastră despre realitate). Iar realitatea reală chiar nu mai contează. Câți dintre cei care citesc Times New Roman caută, din trei surse, informația reală? Ce rost are?
