Continui povestea vieții mele, pe care am început-o aici (dacă nu veți citi prima parte, nu o veți înțelege pe a doua):
Prima amintire pe care o am este de când aveam 3 ani. Mergeam la mare cu avionul, încă mai aveam bani după moartea tatei și țin minte că am vărsat tot zborul, mi-am vărsat ura pe animalul mare cu elice și am jurat că nu mă mai urc în el niciodată. Mi-am încălcat jurământul. Dar tot urăsc avioanele cu elice. Și la mare țin minte că mi-a fost rău o zi întreagă și mama mi-a cumpărat un tricou atât de portocaliu că mi-a trecut greața. Îmi imaginam că sunt îmbrăcat într-o portocală. Era atât de portocaliu, că l-aș fi mâncat dacă era comestibil. Ani de zile m-am uitat la fotografia cu mine în portocaliul intens, o culoare care avea să-mi amintească mereu de vremuri de intensă fericire ale copilăriei. Care aveau să se termine, pe măsură ce se terminau banii strânși de tata.
Până la 7 ani am avut toate jucările pe care și le putea dori un copil. Apoi au început să se termine. Și am început să construiesc singur jucării. Țin minte că am inventat un joc de strategie care a devenit extrem de popular în cartier, au fost făcute zeci de copii, fără să mi se plătească drepturi de autor – era un joc pe care l-am construit dintr-o planșă mare de carton, pe care am desenat mai multe țări, cu comandanți, soldați, consilieri (făcuți și ei din bucăți mici de carton) etc care avansau, se luptau, negociau – era un fel de combinație între șah și alte jocuri de strategie, despre care nici nu știam că există atunci. Jocul meu a devenit așa de popular, încât eram invitat cu mare pompă în casele prietenilor să ne jucăm pe covor (nu exista onoare mai mare în acea vreme). Și asta îmi aduce aminte că, întotdeauna, în grupul de prieteni de la noi din cartier, eu eram cel care propunea/inventa jocuri (odată am făcut pe stradă o piață imensă unde fiecare vindea ce strânsese de prin zonă, iar moneda erau frunzele unei flori foarte rare) și devenisem atât de important, încât nu se mai jucau fără mine. Așa că se strângeau sub geamul meu și începeau să fluiere. Exista un fluierat special, care înseamna: “vii afară”? Apoi era alt fluierat: “hai afară”. Dacă nu răspundeam cu fluieratul “vin acum”, lumea înțelegea că decizia nu-mi aparține și era contactată direct autoritatea supremă: “tanti Bădăăăăuuuuu” – se ridica corul milogilor. Eu, din pat, unde eram pedepsit să dorm două ore pe zi și de unde mai evadam dacă îi dovedeam mamei că am numărat până la 300, strângeam din pumni fericit: “așa, sindicaliștilor, scoateți-mă de aici!” Și patronatul ceda la presiunile sindicale, iar eu ieșeam fericit să tragem o ascunselea horicească (pe asta aveam coyright), urmată de o fugărire a unor vapoare de lemn prin bălți (aveam permis de la mama să umblu cu picioarele goale prin bălți – zicea că asta îmi crește imunitatea, deci înnebunisem toate mamele din cartier, pentru că, firește, prietenii mei țopăiau fericiți, prin bălți, cu mine). Aveam mare încredere în mama. La 7 ani am întrebat-o cum se fac copiii, ca să rezolv o dispută aprigă în cartier. Mi-a zis că-i aduce barza. M-am întors în fața blocului și am comunicat solemn singura variantă, demnă de luat în considerare și care nu admite discuții: munca berzei. Am reușit să-i conving pe toți, după care ne-am dat seama că în Cluj nu prea sunt berze. Dar nici asta nu mi-a zdruncinat hotărârea: probabil acționează noaptea. Și eram foarte cuminte. La ora prânzului, mamele ieșeau pe la geamuri și începeau să urle după noi. Când striga Hooriiicăăăăă, eram primul acasă: m-a strigat mama, scuze, continuați fără mine. Și celelalte mame mă dădeau exemplu: uite ce cuminte e Horică. Mama era totul pentru mine.
Țin minte și acum că pe la 10 ani mama începuse să ne trimită toată vara la țară, la rude și când ne întorceam (eu și sora mea cu 7 ani mai mare), mâncam din ce aduceam de acolo: dar mai ales cartofi, mulți cartofi. Mâncare de cartofi în fiecare zi. Nu înțelegeam ce se întâmplă, oricum mama făcea mâncarea de cartofi foarte bună, așa că o mâncam cu poftă. Veneam mereu de la rudele de la țară cu o ladă mare cu cartofi, cu pui etc. Apoi mi-am dat seama că noi mâncam numai asta. Mai întâi carnea, până se termina, apoi lada mare de cartofi din pivniță, de care trăgeam până iarna. Apoi mâncarea de cartofi a început să fie înlocuită de cartofi la cuptor. Un cartof frumos rumenit, cu sare, care se topea în gură.
Vindeam cărți din bibliotecă. Asta nu prea înțelegeam. Erau cărți scumpe, dar pe urmă apărea carne la masă sau mâncare de cartofi cu mai multe lucruri în ea. Mai gustoasă. Dar mi se rupea sufletul când duceam o carte la anticariat. Apoi mama mă trimitea să duc mai multe și mai multe. Ascundeam cu grijă cărțile pe care le iubeam – ele nu trebuiau sa ajungă la măcelar. Parcă totuși, nu ar trebui să aibă oricine o carte. Cartea are și ea sufletul ei, viața ei, trebuie să ai grijă de ea, s-o iubești când îi întorci paginile, să-i zâmbești, să o aduci în tine, să o lași să danseze cu tine. Nu se dă pe gât, nu se citește fără drag și atenție, nu se pune desfăcută cu coperțile în sus. Cărțile suferă dacă le tratezi așa. Și lumina pe care ți-o dau pălește sau nu mai înflorește, ci doar te încălzește temporar și ajunge în uitare.
În fine. Se duceau cărțile. Mâncarea de cartofi era din ce în ce mai rară și devenise o delicatesă, iar mama era din ce în ce mai nervoasă. Când am plecat să dau examenul de admitere din clasa a 8-a într-a 9-a a țipat groaznic la mine, nu mai țin minte de ce, dar știu că sora mea i-a spus: nu țipa așa la el, merge la examen. Tot drumul m-am întrebat ce s-a întâmplat, lumea devenise brusc urâtă și rea, ghiozdanul insuportabil în spinare, iar eu nu aveam sens. Am picat. În loc să intru la Mate-Fizică, am picat la o clasă de mecanică. Acolo s-a întâmplat un lucru de care îmi amintesc mereu cu amuzament: pentru că eram la clasă de Mecanică și trebuia să avem o specializare la terminarea liceului, făceam ore de atelier. Ne duceau prin fabrici să facem șuruburi și prin preajma strungurilor din școală să facem diverse lucruri. Printre care acesta, pe care mi-l amintesc clar și în ziua de azi: maistrul (nu maestrul) ne-a dat o bară de metal plină, cu capătul rotund (nu știu cum să descriu, nu am fost un bun mecanic 🙂 ) , să o pilim până când o facem romb și apoi să o pilim până o facem din nou rotundă. Zis și făcut: am înhățat pila și am pilit la ea, până am deformat-o zdravăn. Eu ținteam cu toate forțele spre un romb, dar a ieșit un fel de hexagon poetic, cu înclinații clare spre pătrat. O vreme l-am mai pilit, mulțumit de el, pe urmă, convins de faptul că rombul devine un deziderat de neîndeplinit, iar bara mai avea puțin și devenea o sârmă, am decis să trec direct la rotunjirea bietei fiare sub forma unui cerc perfect. Și am pilit cu îndârjire, că eu sunt workoholic, nu mi se poate reproșa asta, până când bara a ajuns atât de subțire, că nu mai puteai să spui cu exactitudine dacă diametrul e rotund sau nu. Eu zic așa: cu optimism era rotund. Dar maistrul era un pesimist. M-a scos în fața clasei și a zis apăsat: Horea, nu o să se aleagă nimic în viață de tine, nota 4. Colegii mei de la clasa de Mecanică s-au întristat, ei țineau mult la mine – eram cel mai bun la franceză și le făceam temele, așa că după ce am intrat la facultate la București la Jurnalism și m-am întors la Cluj, m-am dus la o întâlnire cu ei și când m-au întrebat părintește dacă m-am descurcat în viață, le-am spus cu o voce gravă: m-am angajat ca tehnician la o fabrică de împachetat fum din Dej și o duc bine. M-au îmbrățișat și m-au pupat și mi-au spus că știau ei că voi reuși.
În clasa a noua, mâncarea de cartofi devenise și ea din ce în ce mai rară, iar la mijlocului anului, m-am trezit singur în casă, în întuneric. Știați că dacă nu plătești lunar diverse facturi, rămâi pe întuneric, fără căldură? Eu nu știam, pentru că nu era treaba mea să mă ocup de asta. Brusc a devenit treaba mea. Am început să lucrez la anticariatul unde vândusem cărțile și să mănânc la un fel de cantină a săracilor, unde țin minte și acum, o ciorbă de perișoare era 1, 25 lei. Mâncam ciorbă de perișoare, pentru că avea carne și îmi ținea de foame toată ziua. Nu luam felul doi, pentru că nu-mi permiteam. Aveam coleg de masă și devenisem prieteni la cataramă, un profesor universitar la pensie, care, după șocul de a mă descoperi acolo, îmi căuta mereu compania și vorbeam câte lună și în stele. În franceză. El era mereu la costum și, la un moment-dat, ne dădeam întâlnire – ne vedeam la aceeași oră să mâncăm. Mă întreba mereu de ce nu rămân și la felul doi, iar eu mă ridicam de la masă cu un nod în gât. După o vreme nu m-a mai întrebat…
Acasă aveam o lumânare mare-mare. Și o aprindeam numai când citeam sau când trebuia să mănânc, ca să nu se consume. E important să vezi ce mănânci, e mâncarea mult mai bună: biscuiți Chindia cu ceai seara și pastă de brânză cu ceapă de la Gospodina, dimineața. Foarte bună, pentru că se putea întinde în straturi subțiri pe pâine și ținea mult. După un timp, pasta de brânză a înlocuit ciorba de perișoare și a venit un moment pe care nu-l voi uita niciodată: nu am mai avut deloc bani și timp de 10 zile nu am mai mâncat nimic. Absolut nimic. Țin minte și acum: stăteam cu ochii în tavan și priveam cum se micșorează lumina (știți că iarna soarele apune foarte repede, ziua se termină și se face noapte, multă noapte, pe care nu ai cum să o gonești nicicum?) și mă gândeam: cum pot oamenii să iubească, cum pot oamenii să meargă pe stradă, să facă diverse lucruri și nu-și dau seama că dacă nu mănânci, nu poți să faci nimic? Noi avem impresia că mesele sunt un fel de dar de la Dumnezeu, un fel de regulă în viață, nu ne dăm seama că ele pot înceta și atunci nu mai putem face nimic. Așa filosofam eu cu ochii în tavan și vedeam pui la rotisor cum dansează (și acum sunt fericit când văd un pui la rotisor), vedeam mese îmbelșugate și beam mult mult ceai, ca să-mi umplu stomacul și să dorm. De atunci, nu mai pot să dorm noaptea, dacă nu mănânc înainte de culcare. După 10 zile, m-am dus la prietenii mei din cartier ( niciunul dintre ei nu știa de situația mea, eram prea mândru să le spun sau e posibil ca ei să fi știut ceva, să le fi spus părinții lor, dar eu mă prefăceam că nu se întâmplă nimic – eram băiatul lui tata, mulți dintre prietenii din cartier erau copiii foștilor subordonați ai lui tata, care locuiau cu mine în blocul făcut de tata….erau toti copiii cu părinți foarte bogați, cum era și tata, probabil acum conduc în X5 și Q6), deci m-am dus la unul dintre prietenii mei, unul mai îndepărtat, de pe altă stradă și i-am zis: știi, vreau să mă duc la discotecă și mama nu mă lasă (nu fusesem în viața mea în discotecă), poți să mă împrumuți tu cu 10 lei, ca să merg în seara asta? A zis sigur că da, s-a căutat în buzunare și a zis, țin minte exact vorbele sale: nu am 10 lei, nu am decât bancnote mult mai mari. Și m-am rugat în gând lui Dumnezeu să nu aibă 10 lei și să-mi dea o bancnotă “mult mai mare”. Mi-a dat o astfel de bancnotă, pentru el nu însemna nimic, m-am dus la piață și am luat o pâine mare și o roată mare de cașcaval, până acasă am mâncat toată pâinea și jumătate de cașcaval, apoi am vărsat tot. De atunci mi-am dat seama că trebuie să pun la punct un sistem, ca să-mi asigur hrana zilnică. Zilnic, ritmic. Și m-am angajat pe șantier. Eram în clasa a zecea. Sunt mândru că un bloc din Cluj, cel de lângă statuia lui Baba Novac, are o fundație la care am lucrat și eu. Bine, mi-am dat o dată cu târnăcopul în cap, dar eu mereu abordez cu entuziasm munca și până m-am dumirit ca târnăcopul are o viață proprie, mi-a spart capul. Când a venit iarna, mi-am dat seama că mai există o problemă care nu se rezolvă de la sine: hainele de vară trebuie schimbate cu haine de iarnă. Știați asta? Eu nu prevăzusem asta la capitolul cheltuieli. Crescusem și hainele de iarnă de anul trecut erau prea mici. Dar nu aveam bani pentru haine de iarnă, așa că am încercat să le tunez pe cele de vară: am pus șosetele de lână în tenișii de pânză și toate hainele cu mânecă lungă straturi-straturi, pe mine. La Cluj, iernile sunt foarte aspre și ninge mult. Pasta de brînză cu ceapă se găsea din ce în ce mai greu, numai la celălalt capăt al Clujului, în cartierul Mărăști. Și țin minte de parcă ar fi fost ieri: într-o seară m-am întors acasă înghețat și ud pînă la piele și am văzut prietenii mei din cartier jucându-se în zăpadă și m-am gândit: cum se pot juca cu chestie asta rece și udă, care face atât de mult rău? Cum se pot bucura de o chestie care face atât de mult rău? Nu puteam să înțeleg. Și m-am dus sus, am aprins lumânarea, am dat drumul la cuptor, l-am deschis și am stat în fața lui până m-am încălzit. Dar în minte îmi rămăsese imaginea de neînțeles cu prietenii mei care se jucau în zăpada rece și rea…. Alături de ea este amintirea Sărbătorilor, din fiecare an, când auzeam la vecini bucurie și miros de mâncare bună…. Iar eu mă strângeam într-un colț, ascultam muzica și veselia din celelalte apartamente și așteptam să treacă. Apoi mama s-a întors acasă. Și-a pus cheie la camera ei și s-a închis acolo. Nu pot să scriu ce am simțit. Țin minte numai că într-o zi a sunat doctorița de familie, o femeie fantastică. O căuta pe mama. Am răspuns eu și a vorbit cu mine o oră la telefon: cuvintele ei îmi alergau prin minte – mama ta a făcut o depresie după ce a murit tatăl tu, să nu te superi pe ea, să înțelegi. A vorbit cu mine o oră. Mama nu vorbea cu mine, cumpăra de mâncare și se închidea cu ea în cameră. Eu stăteam pe întuneric și mă gândeam. E interesant că din acea perioadă îmi amintesc doar iernile. Îmi mai amintesc ceva: îmi amintesc că diriginta m-a ridicat în picioare și m-a certat de față cu toată clasa că nu am plătit fondul clasei. M-am ținut drept, nu am zis nimic. Nu am zis nimănui prin ce trec. Atunci când am stat 10 zile fără să mănânc nimic, m-am dus până la unchiul meu, fratele lui tata din Cluj, m-am dus până la colțul blocului în care locuia, apoi m-am întors acasă. Nu am avut curaj să merg să vorbesc cu el sau să-i cer ceva.
Apoi în mijlocul iernii, pe șantier, îmbrăcat cu hainele mele de vară, am făcut pneumonie. Eram seara acasă și am simțit cum mă doboară febra. Nu știam ce am, dar simțeam că e ceva foarte rău care mă face să-mi pierd cunoștința. M-am dus la ușa închisă a mamei, am bătut și am zis: “mi-e rău, mamă, sunt foarte bolnav, ajută-mă”. Am plâns. Nu s-a deschis ușa. M-am întors la mine în cameră, mi-a luat o bocceluță, am pus în ea pijamaua și m-am dus, pe jos, la o clinică din Cluj. Cu vreo patru ani înainte, mă dusese la clinica respectivă mama mea, ca să-mi tratez o boală de stomac, iar medicul spusese că trebuie să-mi facă endoscopie, ceea mă făcuse să fug rupând pământul. În acea seară, am bătut la ușa clinicii respective și am spus că am venit să fac endoscopia și celelalte analize, care se făceau numai cu internare. Medicul a rămas șocat de curajul meu și de faptul că am venit singur. M-a internat și seara când au venit să-mi ia febra au rămas șocați: aveam 39. Medicul a zis că trebuie să mă mute la contagioase, dar soția lui care cred că a înțeles ce se întâmplă, a insistat să rămân acolo, la interne. M-au vindecat de pneumonie, mi-au făcut endoscopie (pe atunci se făcea fără anestezie) și toate chinurile posibile, dar am suportat stoic, fericit că am mâncare, lumină și că cineva are grija de mine. Mama a venit o dată și m-a vizitat la spital, a aflat și sora mea de situația mea și m-a vizitat o dată – ea locuia în Satul Mare. În spital m-am vindecat de pneumonie, dar am făcut o infecție nosocomială la rinichi și am mai rămas 2 luni. Am trecut pe regim zero, adică mâncam ca casă: piure simplu, dar totuși aveam 3 mese pe zi, ceea ce în viața reală nu-ți garantează nimeni. După 6 luni de stat în pat, nu mai puteam să merg. A trebuit să reînvăț să merg și am urcat dealul Feleacului, ca Golgota.
După ce am ieșit din spital, viața mea s-a schimbat: m-a căutat unchiul meu, m-a invitat, țin minte și acum, să stăm de vorbă pe o bancă în centrul Clujului. Mi-a zis că mă respectă enorm de mult pentru căt de mult am luptat și pentru faptul că nu am început să fur din magazine. Am rămas șocat: heeellooo, unchiule, cum să fur din magazine? A zis că în situația mea se putea întâmpla orice. A venit cu mine la școală, am merg împreună la dirigintă, care a izbucnit în plâns când i-a spus unchiul situația mea și și-a cerut iertare că m-a certat în fața clasei, că nu am avut bani de acel fond. al clasei….Ea a plâns, eu nu. A vrut sa-mi dea haine second hand de nu știu unde, dar am refuzat să le port. Aveam mândria mea. Unchiul meu mi-a cumpărat un sacou și mi-a spus: te duci la școală și stai cu fruntea sus în primul rând, nu ești cu nimic mai prejos față de ceilalți. Mi-a zis asta în prima zi de școală, tot în clasa a zecea, pe care a trebuit să o repet, pentru că stătusem 6 luni în spital. M-am dus la școală, cu mândrie, cu sacoul de unchiul meu (înainte mi-era foarte rușine cu hainele mele), fratele lui tata (cel mai mic frate, de care tata avusese grijă cel mai mult – el l-a adus și l-a angajat la Cluj), la finalul clasei a zecea, în loc să continui clasa de Mecanică, am dat examen la Filologie-Istorie (erau 4 pe un loc) și am intrat primul. Când am văzut rezultatele, am aruncat în aer sus-sus bocceluța cu care fusesem la spital și cu care mergeam și la școală și când a căzut din înaltul cerurilor, mi-a căzut din nou în brațe. Reușisem. La cel mai bun liceu de Filologie din Cluj. Continuam să locuiesc singur pe întuneric, mama plecase din nou, continuam să muncesc, dar la venirea iernii, m-am dus la noua mea dirigintă, profesoară de română și i-am spus că vreau să mă mut la cămin. I-am spus că acasă nu am lumină și căldură iar eu vreau să învăț și nu am condiții. Eram cel mai bun din clasă la limba română, diriginta, profesoară de română, o țin minte și acum, a venit la mine acasă, cu o comisie de la școală și m-a strâns tare tare în brațe. NU o să uit asta, doamna profesoară. A făcut de urgență hârtiile ca să mă mut la cămin și a spus că trebuie să semneze un membru al familiei. De data asta am mers la unchiul meu și l-am rugat mult să semneze. A semnat. Draga mea dirigintă nu a făcut numai atât. A făcut ceva, nu știu ce a făcut, dar a reușit să-m facă rost de bonuri de masă la cantină – dimineața, la prânz și seara. Știți, asemenea oameni cu suflet mare te împing înainte. Nu mi-a zis niciodată nimic, dar eu știu ce a făcut. Acum aveam 3 mese pe zi și nu credeam că există ceva mai important în viață. M-am mutat la cămin, 4 în cameră și acolo a început o altă parte a vieții mele terifiantă, pentru că pedagogii, studenți la Teologie, drăguții de ei, făceau ordine cu lanțul, în cămin erau mai multe “clase” – dacă erai în clasa “inferioara”, adică dacă erai slab, clasa “puternică” îți lua mâncarea, zilnic, te umilea, te bătea, îți lua hainele…M-am înscris la karate (Shotokan-Fudokan), mi-am făcut un frate de sânge, am câștigat câteva lupte, așa că cei din clasa “superioară” m-au lăsat în pace și m-au respectat, ceea ce era extrem de important (nu trebuia să pleci fruntea, dacă o plecai, erai mâncat de viu), am mâncat trei mese pe zi, pe care nu mi le lua nimeni și am terminat primul clasa a XI-a. Țin minte că unchiul meu, care pro-educație spartană, a venit o singură dată la cămin și mi-a zis că dacă voi trece cu bine prin asta, nimic nu mă va doborî în viață. A avut dreptate, dar aș fi preferat să nu trec prin toate acele greutăți. Viața la cămin a fost ceva ce nu se poate explica, de aceea prefer să povestesc totul în epiosdul următor. Erau copii, le spun copii, pentru că erau în clasele a zecea și a unsprecenea, care avea copii (făcuți prin diverse locuri), mulți făceau legea cu cuțitul. Am și acum o cicatrice pe mână de la un cuțit, din bătălille în care m-am luptat ca să câștig respect și siguranță Important este că am reușit. Acum câțiva ani, am întreabat-o pe sora mea: te-ai gândit ce s-a fi întâmplat cu mine dacă ar fi trăit tata? Aș fi dus probabil o viață îndestulată și aș fi fost un student în X5. Sora mea a zis: lasă, mai bine așa, te-ai construit mai frumos așa. Dar, dar aș fi preferat să trăiesc o viață mai ușoară, cu mai puține lupte. Dar despre viața mea la cămin, despre anul în care am trăit câte se trăiesc într-o viață de om, în episodul următor….Tot în Povestea vieții mele partea a III-a, cum și unde am făcut clasa a douăsprezecea și primul an la București.
