Cum a fost o ploaie la Montpellier

Eram la Montpellier, acum mulți ani, cu o bursă doctorală europeană și, așa cum procedez mereu, m-am dus la o cafenea, ca să lucrez. Mi-am luat o cafea, am deschis laptopul și am început să scriu la teză, pe terasă. Cafeneaua era în centrul orașului, exact în Piața Centrală, multă lume, o atmosferă relaxantă și zâmbitoare. Cald, soare.

Dintr-odată, de nicăieri, cerul s-a făcut negru, exact ca astăzi la București și a început o ploaie sălbatică, cu bulbuci, de tremura copertina deasupra capului meu. Lumea s-a refugiat lângă noi, la mese, orașul părea un vas care se scufundă, iar locuitorii se refugiau care încotro, ca să scape cu viața. Apoi s-a întâmplat minunea:

mai întâi a ieșit de sub copertină un biciclist care s-a aruncat în ploaia deasă, a făcut câteva derapaje controlate, spre deliciul publicului, apoi s-a prăbușit lat în apă. Râdea în hohote copleșit de apă.  Lumea a început să aplaude.

Acesta a fost semnalul: alte două persoane au ieșit în ploaie, și-au luat avânt și s-au aruncat pe burtă. Ca pe gheață.

Apoi au ieșit toți: oamenii se bucurau ca niște copii, se aruncau pe burtă, dansau, țopăiau, râdeau printre bicicliști sau trotinetiști care făceau viraje ca pe gheață și sfârșeau lați în apă, râzând în hohote. Și o luau de la capăt.

Totul sub nasul meu, un român care rămăsese cu gura căscată. Cum să te bucuri de apă, să te arunci pe jos, să te murdărești, să te uzi? Asta făceau toți oamenii din piață, sub ochii mei.

A fost extraordinar. Nu am văzut niciodată atâta bucurie într-un oraș, nu am văzut niciodată atâția oameni râzând, natural, ca niște copii. Dacă ar fi putut face bulgări din apă, ar fi făcut și s-ar fi bătut cu ei.

Apoi după ce s-au tăvălit prin apă și au râs, au dispărut pur și simplu. Ploaia se oprise, era din ce în ce mai frig, rămăsesem singur la terasă. Au venit chelnerii la mine și mi-au spus: nu vă supărați, închidem! Poftim??? – a întrebat nervos workoholicul din mine, care-și programase un număr de pagini în ziua respectivă. Da, spune un chelner, închidem, că nu mai vine niciun client, după ploaia asta. Au plecat toți acasă. Era 6 seara, lumină afară, dar orașul devenise pustiu. M-am îndreptat spre cămin, pe străzile goale ale orașului, sub un cer gri și rece. Nici țipenie de om. Orașul sancționa vremea: se retrăsese în case. Nu mai ieșea nimeni, terasele se închideau.

Mai întâi ploaia a fost primită cu brațele deschise. Oamenii au râs, s-au murdărit, s-au udat, apoi s-au retras acasă. La un pahar sau mai multe de vin roșu, în așteptarea zilei de mâine și a soarelui ce va să vină. Vremea de azi a primit un avertisment: ne place de tine, dar pe termen scurt. Am crezut că ne bucurăm și ne distrăm, dar tu ai rămas gri,  rece și ursuză. Pleacă și să nu mai vii. Iar data viitoare să nu mai stai supărată atât de mult timp.

Nu ne place vremea bosumflată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *