Ce s-a întâmplat cu Kitty

Cei care mă cunosc știu că Kitty era mai mult decât un membru al familiei pentru mine. Eram nedespărțiți: o luam cu mine în parc, la școală, peste tot pe unde mergeam, cu mașina (mă aștepta cuminte în spate), am mers împreună în Vama Veche, locul de unde am adoptat-o,

am mers împreună la proteste, în Piața Victoriei…. Eram nedespărțiți.

Când veneam din Franța, oricât eram de obosit și oricât de târzie era ora, mergeam după Kitty. Când am venit la finalul lui noiembrie de la Universitatea din Nisa, am ajuns acasă la ora 12.30 noaptea de la aeroport, am luat mașina și am mers să o iau pe Kitty dintr-o comună de lângă București. Am trezit lumea pe acolo…dar nu am mai putut să stau până dimineață. Și Kitty a stat în față cu mine, pe bord, nu s-a mai dus pe locul ei, în spate. Și când am venit în februarie de la Montbelliard, la fel: primul drum a fost să o iau pe Kitty

Pentru că o iubeam așa de mult, postam multe fotografii cu ea în rețelele sociale. Mi se părea normal, făcea atât de mult parte din viața mea, încât mi se părea firesc să o arăt și pe ea, dacă vorbeam despre mine. Pentru că era tot timpul cu mine. Când lucram, se ruga de mine să o ridic pe masă și se culca în spatele laptopului.

Sau, uneori, cu capul pe laptop.

Asta dacă nu adormea cu capul pe piciorul meu.

Sau nu se clătina ruptă de oboseală, dar hotărâtă să aștepte până mă culc. Iar când ma culcam, începea nebunia: nu voia să se culce. Și începea în fiecare seară același ritual, care mă înveselea oricât de trist aș fi fost și mă făcea să adorm cu zâmbetul pe buze.

Dar cel mai mult și cel mai mult, îi plăcea lui Kitty în parc. A mers în mai multe parcuri, dar cel mai mult îi plăcea Herăstrăul.

Știa fiecare alee, fiecare copac și lua tacticoasă toți prietenii de lemn la rând.

Lumea o striga “fericito”, pentru că striga fericire prin toți porii. Mergea țanțoșă, ca un câine lup, se freca cu capul de picioarele oamenilor pe care îi plăcea (era, totuși selectivă) și începuse să se împrietenească cu câinii de talie mică.

Am avut două mari momente de fericire și mândrie:

  1. Când a fugărit efectiv un pudel care o mirosise prea mult, de a râs tot parcul de bietul cățel alergat de o pisică
  2. Acest moment era repetitiv: era atât de tupeistă și semeață încât lumea o credea motan. Și eu, de fiecare dată, spuneam mândru și feminist: e pisică.
  3. Bine, mai era un moment: când o lăudau ca e sigură pe ea și descurcăreață spuneau că seamănă cu stăpânul. 🙂 Și plesneam de mândrie.

Mergeam atât de des cu ea în parc, încât începuse să o cunoască lumea: o știa de când era mică. În ultimele două luni, însă, și-a făcut o prietenă mai specială: o fetiță de 11 ani. Care, deși nu putea să meargă, venea adusă de mama ei în căruciorul cu rotile în timpul săptămânii, doar-doar se va întâlni cu Kitty. Pentru că eu ieșeam mai ales în timpul săptămânii și mai ales când era parcul gol, ca să aibă Kitty câmp liber de acțiune. Mereu o aștepta. Începuse să mă strângă inima gândindu-mă că o aștepta pe Kitty în parc și erau zile în care Kitty nu putea să o vadă. Când o vedea de la distanță, Kitty mă trăgea grăbită și fugea în fața mea să ajungă la ea în brațe. Stăteau mult de vorbă și Kitty mai pleca prin copaci și prin iarbă, dar trecea din nou pe la ea la plecare. Odată am întors capul și am văzut-o plângând. Plecam cu Kitty. Am urcat în mașină și nu am putut să pornesc. Kitty se uita la mine din spate. Am coborât iar cu Kitty și am căutat fetița, dar plecase…

Acum când mergeam în parc, mergeam mai mult ca să se întâlnească ele două. Erau atât de fericite. Kitty se comporta exact ca un câine în lesă dresat să aibă grijă de persoane cu nevoi speciale. O încuraja cu multă dragoste și atenție, exact ca o mamă. Iar eu simțeam că se rupe pământul când trebuia să o iau pe Kitty și să plec.

Începusem să mă gândesc că eu de fapt am educat-o și dresat-o pe Kitty ca să aibă grijă de Irina – așa o cheamă pe fetiță. Poate asta era destinul ei. Poate de aceea ne-am întâlnit în Vamă, când ea era un suflet pe care nu-l voia nimeni, foarte bolnavă, urâțică și plină de pureci. Ea a învins, a devenit frumoasă și puternică, iar acum este rândul ei să ajute pe cineva. Se simțea atât de bine în brațele Irinei. Îmi venea să-mi tai mâinile când o smulgeam de acolo să plecăm.

Într-o seară, nu am mai smuls-o. Le-am zâmbit și le-am spus că ne vedem mâine. Nu am dormit toată noaptea, mi-a fost un dor de nebun de Kitty, abia am așteptat să o iau înapoi. Și am luat-o. Apoi m-am gândit: de ce sunt așa de egoist? Eu am picioare, pot să merg, Irina nu mai poate. Ea nu mai are atât de multe în viață. Dar ar putea să aibă mai mult. Și e atât de simplu. Ar trebui să i-o dau pe Kitty.

Apoi a venit slujba din Noaptea de Paște. Ascultasem mai multe predici ale părintelui. Trecusem prin multe greutăți și obstacole și Kitty mă ajutase enorm de mult. Mereu mă făcea să zâmbesc și să uit de gândurile negre.

Și părintele a zis: cu toții avem o cruce de dus. Și trebuie să o ducem, nu trebuie să ne văicărim, nu trebuie să ne întrebăm de ce ni se întâmplă nouă lucrurile rele, trebuie să le ducem în spinare. Sunt Crucea noastră. Trebuie să trecem prin tot ce ni se întâmplă și să nu devenim răi. Să rămânem buni.

Am luat-o pe Kitty și i-am dus-o Irinei în parc. ȘI i-am spus: uite Irina, ți-o dau pe Kitty, eu mă voi descurca de acum singur. Dar Kitty va avea grijă de tine. Să ai și tu grijă de ea. Și Kitty te va face puternică, vei vedea. Și nu va mai conta că ești sau nu nu în scaun cu rotile. Lumea oricum e a ta. Vei trece prin ea zâmbitoare și fericită. Kitty te va ajuta să faci asta. Le-am pupat pe amăndouă și am plecat.

M-a durut groaznic și încă mă mai doare. Încă nu suport să vorbesc despre Kitty pentru că mă doare prea rău și abia azi am avut puterea să ma uit la pozele cu ea. Și să le pun în articol. Mereu m-am gândit la binele pe care l-am făcut și am încercat să mă concentrez pe asta, să nu mă gândesc la dorul și la golul imens lăsat de Kitty. Încă mă lupt să fac asta.

Ne-am mai întâlnit de atunci și Kitty are grijă de Irina ca o mamă. iar Irina zâmbește cum nu am văzut niciodată un copil zâmbind. Cum zâmbește soarele mereu la apus. Cum aș vrea să zâmbească copilul meu când îl voi avea.

Kitty a fost mereu Kitty cea magică – făcea mereu oamenii să zâmbească – stătea în spatele mașinii pe lunetă se uita la șoferii din celelalte mașini și nu se lăsa până nu îi zâmbeau toți, până nu se jucau cu ea de la distanță, ca niște copii. Nu se lăsa până nu scotea copilul din oameni. Asta era magia ei. Acum menirea ei este să scoată mereu la lumină copilul din Irina. Să nu o lase niciodată să îmbătrânească. Și sunt sigur că va face asta. Kitty a mea, cea magică.

 

5 Replies to “Ce s-a întâmplat cu Kitty”

  1. Un gest nobil, pe care nu stiu cati ar putea sa il faca, care m-a facut sa plang. Recunosc cinstit ca ma voi gandi si voi analiza, daca eu as putea fi capabila de un astfel de gest, desi sunt o mare iubitoare de caini, pisici, copii si plante. Felicitari, suflet bun!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *